LA VIE EN MOV

Tocmai probez un inel într-un magazin. E un inel cu piatră mare, verde, bengos. Îmi place verdele şi-mi plac şi pietrele mari, deci o piatră mare verde e... cum să zic... bine. Chiar foarte bine. Mi-l îndes pe index şi mă uit. Hm. Arată bine, dar nu e tocmai ceva ce mă caracterizează. Decid să-l pun la loc şi să mă uit la altul. Cu o piatră mai mică, dar mare şi, bineînţeles, tot verde. Bine, dar inelul ăsta cu piatră mare şi verde, atât de perfect, nu mai iese de pe deget. Bun. Şi acum ce fac? Simt deja presiunea camerelor de supravegheat în ceafă. Sunt convinsă că, undeva, la un etaj superior, într-o cameră cu multe televizoare, cineva face un close-up, sau cum se zice la ăla când apropii un cadru, şi se uită la menevrele mele nereuşite de a-mi descărca deştu’. Trag, rotesc, nimic.

Mă rog ca tipa de lângă mine, care probează şi ea un inel, să nu-mi observe manevrele de resuscitare. Doamne! Trag, rotesc, în continuare, iar piatra mare şi verde de pe acest inel iremediabil verde se desprinde. Rămân cu piatra-n mână. În sfârşit, scot inelul. Stau cu inelul într-o mână şi cu piatra în cealaltă. “Bun”, îmi spun, “să mă pregătesc acum să plătesc pentru un inel stricat, deci inutil, la urma urmei, poate că totuşi mă cam caracterizează”. Încep să-l urăsc pe inelul cu piatră mare şi verde.

Mă întreb ce să fac ca să mă eschivez de la plata inelului stricat de mine. Aşez piatra la loc, cu grijă, o îndes bine în locul ei şi mă rog la Doamne-Doamne să abroge imediat legea gravitaţiei, dar ACUM, pentru că inelul ăsta stă atârnat pe bara asta din metal cu piatra lui mare şi verde îndreptată înspre jos. Mă uit cu groază la piatra mare şi verde. Piatra mare şi verde îmi priveşte de sus tenişii. Decid că nu e cazul să mă bucur dinainte şi mai decid că e aiurea să ma duc ţintă către ieşirea din magazin. Aş da de bănuit. Mă mai uit, mai verific