În plină tornadă politică, în care trioul Băsescu – Ponta – Antonescu scoate din rastel toate armele înaintea unui an cu dublă miză electorală, atenţia naţiunii se mută, pentru câteva zile, pe axa fotbalului: Atena – Bucureşti. Mai exact, în două „temple” obişnuite cu imnul Ligii Campionilor: stadionul „Giorgios Karaiskakis” (gazda tradiţională a campioanei Greciei, Olympiakos Pireu) şi „Arena Naţională” (care, de la inaugurare, a găzduit meciurile europene a două campioane, Steaua şi Oţelul Galaţi). Miza este uriaşă: calificarea la Campionatul Mondial din Brazilia, ediţia 2014. Vineri, 15 noiembrie, bătălia se va da sub Acropole, într-un oraş încărcat de istorie. Patru zile mai târziu, confruntarea decisivă va avea loc la Bucureşti. Sunt cele mai intense zile ale fotbalului românesc din ultimii 12 ani. Ultimul duel cu o asemenea miză a avut loc în noiembrie 2001, când o soartă nefericită şi o tactică neinspirată au rupt excepţionala serie a participărilor româneşti la Cupa Mondială: 1990 (în Italia) – 1994 (în SUA) – 1998 (în Franţa). Atunci, în toamna plumburie a anului 2001, România celor 20 de milioane de locuitori a fost eliminată, după 1-2 la Ljubljana şi 1-1 la Bucureşti, de o ţară cu o populaţie de zece ori mai mică: Slovenia. Grecia nu are 20 de milioane de locuitori, dar nici două milioane. Are 11 milioane şi o istorie cât tot restul Europei la un loc, plus o economie paralizată de criză şi de potlogării tipic balcanice. Cum pe terenul de fotbal nu joacă însă nici populaţia, nici istoria şi nici produsul intern brut (celebrul PIB care descrie nivelul de trai al unei naţiuni), calculele calificării se fac în funcţie de cei 22+6 jucători care se vor înfrunta pe gazon. Unii spun că Grecia e marea favorită. Există şi voci care indică ferm: România va merge la Mondiale. Casele de pariuri înclină uşor spre eleni, însă cotele dansează în jurul unui evident echilib