Leo Butnaru, În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov,

Ed. Lumina, Chişinău, 2012, 128 p.

Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală.

M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană). Dar poezia înseamnă disciplină, nu-i aşa? În universul acesteia, afectul libertăţii se cuvine transpus în limbaj imanent, contras în metaforă. Drept care poetul nostru nu ezită a trece de la desfăşurarea amplă a discursului în care e atinsă coarda pateticului la formulele concentrării, precum un pariu pe care avîntul libertar îl face cu brevilocvenţa: „Poetul ar fi sufleurul lui Dumnezeu…// Suflă/ în spuma rece a eternităţii pustii…” (Oarecum după Yvan Goll). Sau: „de neimaginat cum – şi totuşi/ pe băţul drapelului în bernă nimeri/ un melc rătăcit…” (Drapele). Prin asemenea stihuri aparent minore, de fapt vocaţia poetică îşi pipăie muşchii. Un alt procedeu al procesării lucide la care Leo Butnaru îşi supune fluxul emoţional îl reprezintă ironia. În contorsionarea meşteşugită a expresie