de Tiberiu Costăchescu
12 noiembrie 2013 21:51
6 vizualizari
A-A+ Convins, aidoma lui Marin Preda, că binele nu a pierit niciodată din omenire, Radu Popeţi s-a ostenit întreaga-i viaţă să îl aducă în viaţa tuturor celor din jurul său. Calea prin care şi-a împlinit strădania a fost una ce a îngemănat sportul şi literatura, iubirea purtată celor tineri cu cea pentru natură, pasiunea cu sacrificiul.
Radu Popeţi s-a născut, în anul 1942, în Timişoara, oraşul în care şi-a lăsat o parte din inima sa şi pe care îl poartă în suflet prin toate locurile prin care paşii îl conduc. Iar locurile sunt nenumărate pentru rugbistul ce a avut parte de o multitudine de confruntări - ca sportiv şi antrenor - în ţară şi în străinătate, ca şi pentru profesorul ce le-a adus copiilor din sate şi oraşe ale României lumina slovei scrise.
Prima întâlnire cu sportul ce dă posibilitatea adevăratelor caractere de a se întrece respectându-se reciproc s-a petrecut la un meci de fotbal, din Cupa Dunării, derulat în oraşul de pe Bega, în anul 1958. Susţinându-i pe fotbaliştii de la Ştiinţa Timişoara, i-a încurajat în meciul ce a fost precedat de unul de rugbi în care evoluau sportivii aceluiaşi club. Urmărind şi partida acestora, s-a simţit atras de ardoarea cu care bărbaţi adevăraţi îşi disputau balonul şi a înţeles că locul său e printre ei.
Primul antrenor i-a fost farmacistul bucureştean Dan Ionescu (Găganu). Mentor şi antrenor al celor de la echipa mare, Dan Ionescu a ştiut să-i atragă în juru-i şi pe puştii ce s-au arătat dornici de a juca şi ei rugbi. Aşa s-a născut echipa de juniori, una în care evolua şi Radu Popeţi. Anul 1960 avea să le aducă juniorilor timişoreni prima mare satisfacţie. Într-o competiţie în care evoluau echipe valoroase, din Cluj-Napoca, Iaşi, Petroşani, Bucureşti, tinerii bănăţeni au obţinut medaliile de bronz. Succesul i-a stimulat şi
