Motto: „Cine uită, nu merită”. (Nicolae Iorga – istoric, scriitor, publicist şi om politic român, 1871-1940)

Învăţătoarea Victoria Bălaj (născută Calafirescu) din Şimleu Silvaniei „mergea” pe 99 de ani când a plecat în rândul celor drepţi, Dumnezeu s-o ierte! Vârsta senectuţii, calitatea şi cantitatea activităţii sale nobile, dar şi faptul că a venit şi a rămas în Sălaj, m-au îndemnat să scriu aceste rânduri, care se regăsesc în manuscrisul cărţii mele „Dincolo de Carpaţi”. Era o fiinţă deosebită, lucidă şi activă, citea mult (bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi, reviste, broşuri, pliante şi ziare!), se uita la „tele-novele”, croşeta şi gătea deosebit de bine. Era un exemplu de conduită civică, fiind mândră de familie şi de urmaşi, cu doi copii, patru nepoate şi nouă strănepoţi. Tot ceea ce a întreprins, de pe poziţia de dascăl, a fost făcut cu mult profesionalism şi cu dragoste deplină, fiind apreciată şi respectată de cei care au cunoscut-o. De aceea, Victoria Bălaj poate fi considerată, ca mulţi alţi slujitori ai învăţământului românesc , un „dascăl al neamului” !

Sintagma e confirmată de cele stipulate în documentele din „dosarul propriu”, pus la dispoziţie, cu câtva timp în urmă, când am realizat un interviu: aprecieri, mulţumiri, adeverinţe, certificate, calificative, note, grade didactice, diplome şi distincţia „ÎNVĂŢĂTOR FRUNTAŞ”, primită în anul 1965, însoţită de insigna şi legitimaţia emise de ministrul învăţământului din acea vreme, academicianul Ştefan Bălan. La loc de cinste se afla şi „DIPLOMA DE MERIT”, acordată în anul 1998 de ministrul Educaţiei Naţionale, prof.univ.dr. Andrei Marga, prin Societatea Naţională pentru Învăţătura Poporului Român, pentru „activitatea desfăşurată în învăţământ şi rezultatele în munca de educaţie şi instruire a tineretului”.

Născută în Perii Mehedinţului, satul de baştină (aproape de Drobeta Turnu-Seve