Dragă cititorule, nu-mi pot da seama foarte bine care era motivul pentru care Ezra Pound anticipa că pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea arta scrierii scrisorilor va muri. Sursa: CODRIN PRISECARU
Pe vremea lui Pound, totuşi, nimic nu anunţa moartea genului epistolar, dimpotrivă aş zice, oamenii îşi scriau din ce în ce mai multe scrisori, avînd în vedere că serviciile poştale deveniseră mai sigure, mai rapide şi mai cuprinzătoare ca niciodată pînă atunci. Acum, e uşor să spui de ce scrisorile au murit. Nu pentru că oamenii nu mai comunică , ci pentru că instrumentarul comunicării s-a schimbat. Vede toată lumea: azi scriem mailuri, sms-uri, mesaje pe facebook, "chatuim" şi vorbim uimitor de uşor la telefon cu oricine, oriunde şi oricînd.
Evident, instrumentarul acesta schimbă şi calitatea comunicării. Se comunică după cum se scrie, adică pripit, prescurtat şi informal. Unii cred că este o legătură directă între generalizarea acestui gen de comunicare şi idiotizarea masivă a societăţii. Dar nu o iau, acum, pe drumul acesta. Prefer să vă scriu, în continuare, cîteva rînduri care ar putea fi schiţa unui requiem la moartea scrisorilor – sau, măcar, o lamentatio.
Scrisorile par a-şi fi epuizat destinul. E trist, mai ales dacă ne aducem aminte ce măreţ destin au avut! Nu ştiu dacă cineva a avut curiozitatea să aprecieze cam ce procent din tot ceea ce s-a scris şi publicat în istorie are formă epistolară, dar ştiu că rezultatul unei asemenea cercetări ne-ar uimi. Cîte volume splendide de corespondenţă sînt citite şi azi cu nesaţ! Nesaţul acela se simte diferit de la cititor la cititor, desigur. De pildă, Byron adora să citească corespondenţa autorilor morţi deja anume pentru că nu avea obligaţia de a răspunde acelor scrisori. Politeţea obligatorie de a răspunde oricărei scrisori i se părea o corvoadă or, o corespondenţă care nu i se adresa şi care, î
