Aşadar, am văzut piesa „Un cuplu ciudat“ la Teatrul de Comedie, sâmbătă seara. Presupun că fiecare dintre noi are experienţele sale în acest domeniu, dar chiar să sune de patru ori nişte telefoane mobile parcă n-am mai prins în ultima vreme.

Şi cum se întâmplă, îndeobşte, după ce că sună, mai sunt şi nişte sonerii de toată jena (evident, nici daca ar fi „Für Elise“ n-ar fi acceptabil!), iar posesorii telefoanelor au o viteză de reacţie demnă de un melc trândav.

Spre lauda, dar şi spre ghinionul lui, întrucât toate întreruperile i-au picat pe intervenţie, actorul Alex Conovaru a ieşit minunat din ingrata situaţie, improvizând de fiecare dată atât de izbutit încât chiar părea că boul, dobitocul sau idiotul invocaţi făceau parte din replica originală. Evident, fiecare intervenţie a sa a smuls ropote de aplauze. Rămâne însă această problemă, elementară, de civilizaţie, mai exact, de absenţa ei.

Înaintea oricărui spectacol, se fac apeluri repetate să se închidă telefoanele – ce mai e de făcut, să fie predate toate mobilele la intrare, ca la concertele artistului cunoscut anterior drept Prince (pe cântăreţ îl enervează că toată lumea filmează în loc să trăiască momentul)?! Să fie puse bietele plasatoare să îi observe pe mârlani şi să li se interzică apoi accesul în orice sală, precum huliganilor de la competiţiile sportive?

Mie, fiecare sonerie din timpul vreunui spectacol îmi aminteşte de secvenţa în care diriginta îşi zgâria unghiile de tablă când era creta prea tocită. Sau de spusa lui Andrei Şerban, „dacă eşti mort după ciorba de burtă, lasă teatrul!“, chit că marele regizor nu se referea la un anumit tip de public, ci la actorii împăcaţi cu succesele îndoielnice.

Îi suspectez pe cei care nu-şi pun telefoanele pe silent la un spectacol de teatru, de operă, de balet, chiar şi de film (nu vreţi să ştiţi ce priviri