Frumos e numai adevărul, doar că e insuportabil. Prin urmare, e bine să-l cosmetizăm niţeluş şi să-l punem să voteze cu noi!
Am făcut două mari greşeli în existenţa mea de jurnalist. Amândouă, împotriva unor lideri politici nesuferiţi. În 1991, un timişorean de încredere mi-a vândut un pont. Cică, în 1957, după criza maghiară, Ion Iliescu ar fi comandat epurările şi arestările din Banat. Povestea lui se potrivea ca o mască de fier pe chipul preşedintelui. N-am verificat şi i-am dat drumul, împodobită şi cu nişte epitete proprii. Foarte bine, doar că nu era adevărat. A doua greşeală îl priveşte pe actualul preşedinte. La înghesuială, într-un timp limitat, trebuind să comentez ceva pe tema numărului de generali activi din România, m-am încontrat cu dl Băsescu şi am pierdut lamentabil. Informaţia, preluată din trei surse, era, de fapt, aceeaşi dezinformare răspândită pe internet. Abia prea târziu am reuşit să găsesc un sait serios, cu date credibile. Poate că a doua greşeală nu pare la fel de gravă ca prima, dar cel care a făcut-o avea deja 20 de ani de experienţă în spate. N-ar fi trebuit să pun botul. Le regret, azi, pe amândouă.
Dar nu despre greşelile mele vorbesc. Ci despre un mecanism psihologic pervers care ne face să ne luăm de bune idiosincraziile, prejudecăţile şi să modificăm realitatea după cum poftim, fără a ţine seama de fapte. Hotărâm despre cutare că e vândut, hoţ, necinstit ori prost şi, în funcţie de părerea formată, căutăm dovezi care să-l înfunde pe individ. De cele mai multe ori, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Singura care cedează la proba probelor e prostia. În rest, dacă adversarul e inteligent şi/sau versat, dovezile se strâng greu, iar uneori nici nu există. Ce face, în acest caz, un politician? În dorinţa de a lua în vârful suliţei capul adversarului, politicianul românesc inventează. De exemplu, dl Voic
