În urmă cu un deceniu am trăit în România timp de 12 luni. Nu eram voluntar, nu lucram pentru un ONG umanitar şi nici misionar nu eram. Nu lucram cu orfanii. Am fost un muncitor imigrant.

Am avut o slujbă bună la un liceu de stat, unde predam limba engleză unor copii inteligenţi, majoritatea din clasa de mijloc. Eram plătită cu salariul guvernamental obişnuit pe care îl primea la acea vreme un profesor fără experienţă - echivalentul a 40 de lire sterline pe lună. Era acelaşi salariu pe care îl primeau şi mulţi dintre colegii mei, însă, în calitate de profesor străin, am beneficiat de avantajul adiţional de a primi gratuit o locuinţă şi de a-mi fi plătite facturile la utilităţi. Tinerii profesori români care aveau acelaşi salariu trebuiau să locuiască în continuare cu părinţii pentru a-şi putea permite să şi mănânce.

În ciuda avantajelor financiare de care beneficiam, nici măcar o dată nu am sesizat că şi-ar fi dorit cineva să plec acasă. Să nu le mai fur locurile de muncă. Să le las în pace sistemul gratuit de sănătate publică. În schimb, am fost primită cu braţele deschise.

Oamenii îşi dădeau seama că este dificil să te descurci cu un salariu de profesor începător, astfel că m-au ajutat, în ciuda faptului că nivelul lor de trai era situat cu foarte mult sub acela al unui britanic obişnuit. Prin colegi, mi s-au oferit mijloace adiţionale de a-mi completa veniturile, cum ar fi să supraveghez examene sau să suplinesc alţi profesori străini la universitate. Prietenii români mă invitau la masă în casele lor şi mă trimiteau înapoi acasă cu sacoşe pline de gemuri, murături şi alte mâncăruri făcute în casă.

Acum, zece ani mai târziu, văd că profesorilor români - şi dentiştilor, şi doctorilor şi vânzătorilor din magazine - li se acordă în sfârşit acelaşi drept de a munci pe care l-am avut şi eu când m-am angajat în ţara lor