Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem,

Editura Tracus Arte, 2013.

Se împlinesc – ce straniu – unsprezece ani de când Dan Sociu a debutat cu Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002). Se pare că s-a scurs aproape o viaţă sau mai multe vieţi, în care Dan Sociu, pe lângă romane, a mai publicat trei volume de versuri, Cântece eXcesive, Pavor nocturn şi Poezii naive şi sentimentale, toate, bine primite de critică şi de public. Din diverse motive, care ţin de vieţile scurse între timp, s-a întâmplat că nu am scris decât despre volumul său de debut (Poetul, ca o vietate înfricoşată parcă era titlul acelui text entuziast), dar, poate mai semnificativ decât o cronică, mărturisesc că îmi amintesc cu precizie momentele lecturilor din volumele ulterioare... Ca să citez din ultimul său volum, Vino cu mine ştiu exact unde mergem: „E interesant cum ne începem poveştile cu o descriere a vremii/ ca şi cum am fi înţeles că primul lucru de spus despre noi/ e că plouă, ninge, bate vântul sau nu.” Şi eu îmi amintesc că atunci când citeam Pavor nocturn eram în parc cu copiii, şi era o seară (de primăvară? de toamnă?) cu o lumină crudă, ireală. Cu un ochi după copii, cu altul după Sociu din carte, de atunci un anumit loc de joacă din parcul IOR îmi aminteşte de crocodili (căutaţi în Pavor nocturn, în poemele dinspre sfârşit, sunt două versuri cumplite, despre spaima care te târăşte să te devore în culcuşurile ei aidoma crocodililor...).

Dincolo de mizerabilismul lui, întâi adolescentin, apoi douămiist, apoi poate trendy etc., Sociu a fost la început un poet fundamental liric, în linie moldoveană, ar zice un istoric literar. Dar cu siguranţă nu mai e. Vietatea înfricoşată de la douăzeci de ani s-a transformat într-un fel de mecanism amorf prin care realitatea se vede aşa cum e, fără semnificaţie, bruiată, fragmentată, anostă, opacă. Mecani