Gândindu-mă la impactul pe care măsurile fiscale și monetare îl vor avea asupra economiei în perioada imediat următoare mi-a venit în minte o replică clasică din Dostoievski: o lighioană o mănâncă pe alta. Să explic.

Economia României exersează mersul pe burtă căutând deocamdată scăparea din criza economică prelungită prin tranșeele exporturilor. Creșterea economică variabilă pe care am înregistrat-o în ultimii 3 ani se datorează într-o măsură decisivă agriculturii, adică stării vremii. Ce a mai rămas din creșterea PIB reprezintă exportul net. Cu alte cuvinte, reușim să avansăm cumva doar datorită unor factori exogeni (condițiile meteo, cererea globală), iar dacă vrem să ne mișcăm mai cu talent atunci trebuie să mobilizăm energia productivă din interior.

Potrivit șablonului clasic de gândire din macroeconomia actuală, cele două politici prin care statul poate influența economia se bat cap în cap. Înțelepciunea convențională spune că statul trebuie să ducă o politică anti-ciclică, adică să stimuleze cheltuielile și investițiile (cererea agregată) atunci când acestea sunt mai mici decât cele necesare pentru a realiza PIB-potențial. În România există un deficit de cerere, care chiar a crescut în ultimul timp, după cum constată și BNR în ultimul studiu publicat. Urmăriți-l pe Florin Cîțu, vă explică bine acest lucru. Cum ar trebui să reacționeze cele două politici în acest context? Pe de o parte, politica monetară ar trebui să ieftinească creditul pentru a impulsiona investițiile. Ei bine, vedem că acest lucru se întâmpă, BNR a scăzut rata dobânzii de politică monetară pe parcursul anului de la 5,25% la 4%, întrecând așteptările inițiale ale analiștilor. Observăm că banca centrală, prin mesaje repetate, pune presiune pe bancheri pentru a relua creditarea companiilor – altminteri “veți trage obloanele”, spunea recent guvernatorul. P