Dacă tot sunt închise muzeele, că-i luni, m-am gândit să mă duc în La Défense, să văd şi eu ce mama franţului e cu cartierul ăla franţuzesc în care numai jmecheri la costume stau la birouri.
Te tot duci în prelungirea axei Luvru - bulevardul Champs -Élysées - Arcul de Triumf şi restul e mizilic, respectiv vreo zece kilometri de mers pe jos sau vreo două staţii de metro. Io mă căruţez zilnic cu autobuzul numărul 4 şi cred că mi-s singurul care citeşte în autobuz. În metroul parizian, toată lumea citeşte. Reviste în special, ziare şi cărţi. Părea că-s la Meda...
În La Défense te poţi pierde printre clădirile care zgârie cerul. Nişte mii de angajaţi, aranjaţi la costum şi la cravată, tipe cu deux pieces în culori sobre, actori ambulanţi şi tot felul de opere de artă de for public te copleşesc. În special alea în deux pieces...
La fiecare locuitor din La Défense îi revin şapte angajaţi. Cea mai frumoasă e esplanada pietonală de peste treizeci de hectare, ridicată peste nivelul de călcare, un spaţiu public pavat cu dale de beton. Un tip de rasă neagră îşi lasă de pe umăr casetofonul, îi dă „putere”, îşi pune pe mâini mănuşi cu cristale Swarovski şi începe să danseze, lumea se aşează în cur, mâncă felii de pită unse cu deosebite chestii şi fluieră a satisfacţie. La Défense e numai unul unu’...
Georgeas Pompidou şi-a dorit cartierul ăsta şi Valéry Giscard Destaing, şi el prezident al Franţei, a dus lucrarea spre final. A rezultat un fel de muzeu în aer liber, în care peste şaizeci de opere de artă de for public se „încontrează” cu un fel de Manhattan americănesc transplantat în Europa.
Marele Arc e o chestie menită să impresioneze pe oricine. Finalizat în vremea lui François Mitterrand, blocul respectiv este o versiune modernă a Arcului de Triumf, după cum zic specialiştii „un monument consacrat umanităţii şi ideilor