Când va mai vrea cineva să judece legionarismul (Legiunea Arhanghelului Mihail sau Mişcarea Legionară), să n-o facă, precum mult prea mulţi alţii, în necunoştinţă de cauză. Să n-o mai facă aşa pentru că asta ar fi, de fapt, bârfirea Legiunii şi nu judecarea ei. Judecarea corectă este mai mult decât necesară pentru că prin ea ne primim noi, actualii, doza de smerenie, dar aceasta să se limiteze strict la cele ce merită a fi judecate, altmineri totul se transformă în cleveteală, iar aceasta este una din primele zece greşeli de comportament recunoscute în ortodoxie. Nu întâmplător, sub epitrahil, românii ”judecători” ar trebui să-şi plângă păcatele: ”Am hulit faptele bune ale aproapelui meu”. 1) Căci legionarismul înseamnă să cunoşti şi să-ţi asumi, fără nici cea mai mică constrângere exterioară, cele trei examene prin care vei fi pus să treci: cel al suferinţei, cel al primejdiei şi, mai presus de ele, cel al credinţei. Desigur, funcţie de planul lui Dumnezeu cu tine, vei avea parte de suferinţă şi de primejdie în mod diferit de oricare alt camarad de-al tău, dar examenul credinţei trebuie trecut fără clipire. Doar ai intrat aici deoarece crezi nelimitat. Deci, fără îndoieli! 2) Legionarismul înseamnă înfrăţire şi la bine, dar mai ales la rău. Înfrăţire între camarazii de luptă, între cei care pe scara propriilor valori morale îl aşează primul pe Dumnezeu, apoi naţia şi deabia după aceea pe el, ca individ. 3) Legionarismul înseamnă disciplină liber consimţită. Înseamnă o sete permanentă după disciplină. Actul disciplinei nu este unul raţional ci el vine din sufletul omului care simte că altfel orice organizaţie, mică sau mare, ţara întreagă chiar, trece în haosul atât de periculos al falselor libertăţi. Disciplina individulă voluntară duce la bună înţelegere şi la consens naţional. Pacea socială a unei ţări este dată nu de blegii cei cu zero atitudine, ci de indivizii