Primul semn al existenţei este ocuparea spaţiului - Le Corbusier, arhitect francez promotor al "unităţii locative". Ne-am obişnuit să auzim mereu despre Bucureşti că este o capitală murdară, neîngrijită de autorităţi şi sluţită de propriii săi locuitori, dar nu spune nimeni nimic despre faptul că este, în acelaşi timp, şi o capitală necunoscută chiar celor care vorbesc despre ea. Marea majoritate a bucureştenilor sunt „veniţi cu treabă“, pentru un loc de muncă sau un salariu mai bun decât în locul natal, ajunşi aici de prin toate colţurile ţării şi, oarecum mai nou, ale lumii. În fapt, puţini sunt născuţi aici, iar dintre aceştia, marea majoritate sunt bucureşteni de una sau două generaţii cel mult. Nu este de mirare că oraşul rămâne necunoscut, cu o istorie ignorată şi frântă zi de zi sub lamele buldozelor, sub invazia de „termopane“ ca semn al bunăstării, pentru că locuitorii acestui oraş nu se simt legaţi sufleteşte de el, nu-l iubesc şi nu-l apără. Valurile masive de muncitori aduşi de la sate între 1960 şi 1980 au creat nu numai un spor demografic semnificativ, ci şi o generalizare a mahalalelor. Dacă mahalalele (în accepţiunea iniţială termenul desemna o zonă aflată între oraş şi sat, cu o slabă dezvoltare urbană, haotică şi lipsită de dotări sanitare) au fost în general eradicate pe parcurs, mahalaua morală a înflorit. Oameni care nu erau nici ţărani, nici orăşeni, care mimau stângaci comportamente urbane, dar aveau preocupări şi credinţe înţepenite în mentalităţile satului, populează această metropolă europeană. Astfel am ajuns la formula satirică a satelor suprapuse, în care fiecare etaj de bloc corespundea câte unui sat. Toate acestea, dar şi lipsa interesului autorităţilor din perioada comunistă pentru păstrarea identităţii şi a istoriei Bucureştiului, au dus la pierderea unei părţi însemnate din fondul vechi de case şi la întreruperea istoriei oraşului. D