Nu vreau să fiu cobe, dar este momentul să fim realişti: şansele României de a adera la Spaţiul Schengen sunt aproape nule. A confirmat-o în urmă cu două zile şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso.

O spun cu supărarea omului care a fost în Guvernul Boc şi ştie câte eforturi a făcut România pentru a securiza frontierele şi a îndeplinit astfel toate criteriile tehnice de a fi acceptată. Graniţele noastre sunt chiar mai sigure decât ale Italiei şi Spaniei, acolo unde intră anual zeci chiar sute de mii de imigranţi ilegali veniţi din ţările din nordul Africii.

Eşecul României nu este, deci, unul instituţional-administrativ, ci unul politic. Iar el trebuie decontat de cei din cauza cărora raportul MCV a devenit o condiţie obligatorie pentru accesul în Schengen. Iar aceştia sunt Ponta, Antonescu, Voiculescu şi oastea lor de strânsură. Sunt cei care au speriat întreaga Europă în vara trecută cu tentativa lor de lovitură de stat. Ei au transformat MCV-ul în pretextul perfect, deşi incorect şi imoral, pentru ca ţările care se opuneau aderării noastre să-şi construiască o argumentaţie cât de cât acceptabilă şi să nu apeleze la logica discursului xenofob legat de etnicii romi cu cetăţenie română care uneori provoacă probleme prin Occident.

România a primit însă, la sfârşitul lui 2012 şi începutul lui 2013, o nouă şansă. Aceasta s-a numit Pactul de colaborare instituţională între Preşedinte şi Premier. Numirile procurorilor din primăvară şi raportarea corectă reciprocă a celor doi actori politici semnatari ai respectivului document, dar şi vizitele Premierului în străinătate au creat, pentru o vreme, speranţa reală că, de data aceasta, celelalte ţări ale UE nu vor mai avea încotro, nu vor mai avea pretexte şi vor trebui să-şi dea girul.

Din păcate însă, aspiraţiile noastre spre normalitate au fost călcate cu şenilele de un Victor Ponta in