No news, good news – se zice prin mediile jurnalistice. Nu nu doar în cele anglo-saxone. Evenimente politice, cataclisme, catastrofe, în general ceva de rău. Dacă sînt doar veşti/ştiri bune, hm, astea nu prea contează. Deţin capul de afiş şi fac rating doar veştile rele. De care, din păcate, nu am dus şi nu ducem lipsă. Cu un vers al poetului – ieri apreciat, azi ignorat – Geo Dumitrescu, „doar veşti rele mai aştept“. Poeţii ştiu ei ce ştiu. Ani în şir, anumite ţări au avut întîietate în privinţa veştilor rele. Sigur că nu Elveţia, unde toate merg realtiv bine şi surprizele sînt rare. Dar alte ţări au clocotit. Dacă nu a fost în cauză Corea sau Algeria, apoi a fost zi de zi ceva cu Vietnamul, mai acum cîteva decenii, cînd mai ’68 dădea şi el peste cap o lume, nu doar Parisul. A fost şi Iranul, apoi ba războaiele din Irak sau Afganistan, ba cîte o ţară africană care dădea bătăi de cap ziariştilor şi cancelariilor occidentale, ba era un atentat la New York, ba URSS-ul se prăbuşea şi era zi de zi în atenţia lumii întregi. Apoi, problema n-a mai fost de interes. Şi s-au ivit alte subiecte fierbinţi. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Cubei lui Fidel Castro. Cuba lui Che Guevara. Cel cu revoluţia permanentă. Cu eliberarea unui întreg continent. Cum să nu o ia razna energiile şi iluziile juvenile, cînd li se fluturau pe sub nas portretele comandaţilor eroi cubanezi? Cuba libre devenea un bastion al revoluţionarismului latino şi al comunismului sovietic, adaptat cumva realităţilor central- şi sudamericane. După căderea dictatorului Batista, acum cîteva decenii, Fidel Castro şi revoluţionarii lui au preluat controlul insulei numite Cuba. Peisaj mirific, climă caldă, loc de desfătări bahice şi de voluptăţi solare, dacă nu pescăreşti – Hemingway fiind doar cel mai vizibil dintre artiştii-scriitorii legaţi trup şi suflet de Cuba –, pentru numeroşii americani care profitau de