În urmă cu patru ani, pe 10 noiembrie 2009, marele actor şi entertainer Gheorghe Dinică ne lăsa ceva mai singuri. Aş vrea să dedic o intrare de jurnal, scrisă atunci şi de neschimbat şi azi, memoriei sale mai palide pe zi ce trece, dar încă de neşters, precum şi spiritului său liber, de neînregimentat care l-ar face, cred, să zâmbească sardonic la anumite accente mai dezinvolte din textul de mai jos.
”Trecerea în veşnicie a marelui actor Gheorghe Dinică a generat o orgie mediatică presărată cu momente, interviuri, decoraţii, amintiri şi şlagăre lăutăreşti care ar fi stârnit, cu siguranţă, zâmbetul ironic al unui personaj boem, anti-star prin excelenţă, fulminant plăsmuitor de personaje dure în ciuda candorii sale angelice, cum a fost cel care a dat viaţă miilor de personaje memorabile, principale sau secundare, pe scenă sau pe celuloid, care i-au jalonat o carieră de aproape cincizeci de ani. Televiziunile s-au simţit datoare, în limita dreptului de copyright, să ne retransmită şi filme vechi cu el, filme care ne-au cam dat de gândit.
În prime time, la postul specializat pe filme al televiziunii lui Adrian Sârbu, am revăzut, după mai bine de 30 de ani, un film care mi-a marcat copilăria: „Cu mâinile curate”. Film scris, regizat şi jucat de Sergiu Nicolaescu, şi în care ne-a încântat cuplul fetiş al şturlubaticului inginer convertit la regia de film: Ilarion Ciobanu - Gheorghe Dinică (deja lansat în „Dacii”, unde Dinică îşi mărturiseşte trădarea lui Decebal în legendara replică „în nemernicia mea, ca un câine turbat...” - care a făcut carieră în mentalul colectiv al acelor ani). Trebuie să spun, cu amărăciune, că din însăilarea de policier de categorie B amintită nu au rămas, peste ani, decât nişte curajoase înjurături care stârneau aplauze la vremea aceea, replica celebra a lui Dinică (în realitate „Dom Semaca, sunt eu, Lăscărică. Am fost adus cu forţ
