Oamenii sunt răi prin structură şi pentru că aşa este mai uşor. Răutatea românilor este amplificată de neajunsurile pe care le au de mai bine de 20 de ani. N-am ştiut asta până când n-am intrat în această branşă în care îmi duc existenţa mizeră. Mi-am dat seama, cu fiecare zi care a trecut, ce înseamnă răutate.
Cred că era prin 2011, când am aflat de cazul unei fetiţe de nici doi ani, dintr-o comună învecinată Slatinei, care suferea de o boală rară care urma să o ucidă pe micuţă, dacă nu urma un tratament de specialitate. Ei bine, acest tratament putea fi făcut numai în străinătate, iar familia găsise o clinică din Israel. O chema Valentina şi era o mână de om. Îmi aduc aminte şi acum când am mers să o văd pe patul sărac, lângă mama sa. Îl ştiam pe tatăl său cu care fusesem coleg într-o fabrică de cauciucuri din Slatina. Eram ca fraţii şi, atunci când a auzit că m-am făcut ziarist, m-a căutat să-mi spună necazul său în speranţa că îl voi ajuta dacă „dau la ziar”.
Şi eu eram mult mai naiv pe vremea aceea şi l-am asigurat pe om că, dacă voi scrie despre drama familiei sale, totul se va rezolva. Mai că i-am promis că, dacă apare pe prima pagină, banii se vor înghesui în conturile deschise pentru donaţii. Zis şi făcut! Am ajuns la redacţie, într-o duminică ploioasă, m-am aşezat la calculator şi am început să scriu despre strigătul de ajutor al familiei Valentinei.
A doua zi, povestea a apărut pe prima pagină, atât pe ediţia de print, cât şi pe cea online. Dezamăgirea mi-a fost pe măsura entuziasmului care mă încercase cu doar câteva zile în urmă. Vizualizările pe online n-au depăşit numărul 50, deşi era vorba de viaţa unui om. Ce să mă mai aştept la vreo donaţie, dacă oamenii nici nu intrau să vadă despre ce este vorba! Nimeni nu dădea click dacă nu era vorba de cătuşe, chiloţi, violuri sau mizerii politice. De atunci mi-am promis să nu
