Pămîntenii care și-au făcut curaj să străbată Valea Oltului, pe acea șosea nereparată de pe vremea lui Aurelian, au fost martorii unei dispariții. De două săptămîni, între Gura Lotrului și Călimănești nu e nici țipenie de Olt. Rîul mare, falnic, larg și învolburat, care l-a făcut pe Geo Bogza să lase șase luni băutura și să-i dedice o carte, nu se mai vede de pe șosea. Dacă tragi pe dreapta și te apleci peste parapet, ai șanse să zărești, printre tufe și bolovani, un pîrîiaș lat cît să poată întoarce un porcușor. Nici la izvoare, în Hășmașul Mare, Oltul nu arată atît de pipernicit. Dacă s-ar fi pișat în amonte un șofer de TIR, ar fi fost ceva mai multă apă. Pe locul unde ar fi trebuit să fie fundul acestui afluent furios al Dunării e acum un maidan mocirlos, plin de pet-uri și crăci, printre care a început să-și arate verdele iarba de noiembrie. Peștii mari au fost culeși direct de pe sol, fiindcă n-au reușit să se ascundă în pietriș sau în urzici, iar în apa rămasă se zbat doar murgoii, chișcarii și obleții. Ca în fotografiile islandeze, în care vedem cum rămîn straturile Terrei după trecerea ghețarilor, malurile Oltului ne arată, cu umezeala și dîrele lăsate de curenți, cei șapte metri de apă lipsă. E ca și cum cineva a furat nu numai cei 330 de metri cubi pe secundă, cît măsoară debitul Oltului în zona de mijloc, ci și întreaga lume sălbatică din jurul lor, cu stîrcii, lișițele, mihalții, scobarii, mrenele, șalăii și pescarii undițari care-și perpetuau specia în jurul grătarului. Cînd vezi așa ceva îți vine să te gîndești la catastrofe, să chemi Poliția, să-l suni pe Mărmureanu.
De fapt, trebuie să suni doar la Sucursala Hidrocentrale Rîmnicu Vîlcea, să înjuri și să închizi, fiindcă duminica nu răspunde nimeni. Sînt 13 hidrocentrale pe sectorul mijlociu al Oltului. Toate sînt de tipul centrală-baraj, au turbine Kaplan și efect devastator asupra somnulu
