La 30 de ani de la prima sa apariţie, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura română a fost celebrat, solidar, de mai mulţi membri ai elitei umaniste afine, unii – insideri ai Poveştii sale. În ceea ce mă priveşte, îl consider un eveniment mai semnificativ decît devoalările etice din Dragul meu turnător, de care e legat ombilical. De fapt, aniversarea Jurnalului… nu vizează o simplă carte, fie ea şi de excepţie, ci un discurs legitimator, care a „în-fiinţat“ o comunitate intelectuală cu un set de valori specific. Care a fost „mesajul“ Jurnalului… şi de ce a simţit Gabriel Liiceanu nevoia să scoată atunci din underground – sau din higherground – experienţa acestei Şcoli „idealiste“ cu orizont metafizic? De ce a simţit nevoia să-l expună publicului pe Noica înconjurat de tinerii discipoli? Întîlnirea providenţială cu magistrul s-a produs, cum ştim, în anii „dezgheţului“ (1967-1968), prin medierea lui Henri Wald, iar Jurnalul consemnează ce s-a întîmplat între 1977 şi 1981, după marele cutremur din 4 martie, care a antrenat, simbolic, surparea lentă a regimului comunist. În acei ani, cînd la Păltiniş aveau loc sublime încleştări ale spiritului, „jos“ tectonica era modificată de greva minerilor din Valea Jiului, de mişcarea Goma şi, în contrapartidă, de omologarea oficială a protocronismului. Între 1981 şi 1983 (anul apariţiei Jurnalului…) au mai avut loc alegerile „cu cîntec“ de la Uniunea Scriitorilor, atentatele Securităţii asupra unor membri ai exilului militant, scandalurile de plagiat ce marcau acutizarea bătăliei dintre „autohtonişti“ şi „sincronişti“; apoi – aproape simultan cu moartea liderului sovietic Brejnev – afacerea Meditaţiei Transcendentale, în care au fost prinşi, între alţii, Mihai Şora, Andrei Pleşu şi Aurora Liiceanu. Răbufniri de nemulţumire aveau loc şi la vîrful nomenclaturii, de la „complotul generalilor“ la reacţiile unor scri