E vorba despre mişcarea teatrelor independente, de­sigur. Aşa cum am văzut-o la Festivalul Naţional de Teatru Independent din Bucureşti, 4-10 noiembrie 2013. N-am apucat eu să văd multe spectacole – nu ştiu dacă din păcate sau din fericire –, dar cît am văzut mi-a ajuns. Dacă am avut nedumeriri în legătură cu selecţia lui Alice Georgescu pentru FNT, atunci aici chiar n-am înţeles care-a fost criteriul. Valoarea – în nici un caz. Bunul-gust – nici măcar. Nu generalizez, sper din tot sufletul că exact ce n-am văzut a fost minunat sau, cel puţin, a fost teatru. Ce-am văzut, în schimb, n-a prea fost. Am, în primul rînd, o nedumerire legată de titulatură. Impresia mea e că am asistat la un festival de teatru privat, nu independent. Distincţia e importantă, pentru că în definiţia teatrului independent teoreticienii includ o doză importantă de căutare şi inovaţie estetică, de angajare socială, nu doar minimalism (impus de buget) şi finanţare nebugetară. S-a întîmplat că primul spectacol pe care l-am văzut a fost unul produs de „DramaForTheMasses2007“ la Café Godot: Un cuplu ciudat de Neil Simon. Groaznic. Cu toate eforturile cîtorva actriţe bune, în special Andreea Grămoşteanu şi Doina Antohi (pe cei doi actori mai bine să nu-i pomenim, joacă la nivel de amatori). Aceasta din urmă semnează, din păcate, şi regia. De ce-or fi crezînd unii actori că regia e o meserie de nimic, pe care o poate face oricine? Se poate şi fără regie, sigur, dar iese ce-am văzut: un text primitiv, prost (faptul că a făcut furori pe Broadway în anii ’70 nu spune nimic), cu personaje schematice, jucat şi mai schematic, la nivelul unei şuşe de cîţi­va lei, aşa cum se poate vedea zilnic în showurile televiziunilor noastre. „Distracţie la greu, nene!“ Bine gîndit, probabil, pentru publicul-ţintă care, între două guri de bere şi una de salată, aplauda furtunos: cu cît se ţipa mai tare pe scenă, cu