Am fost zilele trecute prin Deltă cu un polonez faimos
în lumea pescuitului, cu turnover de milioane de euro în business-ul ăsta atât în SUA, cât și în Europa. Polonezul nostru face năluci. Da, năluci. Niște chestii din plastic care prostesc știucile, bibanii și alți pești vicioși că sunt haleală moca. Cei care nu le au cu pescuitul trebuie să știe că partea cu microbismul se încheie acum. De aici încolo începe o discuție despre economie în mediul lacustru al Deltei Dunării, unde nu numai peisajele și sălbăticia l-au uimit pe polonez, ci și mulțimea de hoteluri și pensiuni, infrastructura, bărcile de ultimă generație și standardul ridicat al multor astfel de stabilimente turistice.
România e o țară a contrastelor, mai ales la capătul Dunării,
acolo unde autonomia a fost inventată nu de secui, ci de găștile de braconieri care alimentează filialele dobrogene ale partidelor care alternează ecologic la putere. Mai pe șleau spus, este o dihotomie a borșului pescăresc care suprapune jaful ușor de imaginat – dacă privești miile de plase de pescuit, lotrii cu aparate electrice și exploatările forestiere de pe grinduri – peste intenția turistică extrem de ambițioasă, la fel de ușor de imaginat – dacă este să te iei după construcțiile cochete care răsar pe maluri la tot pasul. Pentru că nu poți face turism în Deltă după rețeta lui Mazăre, doar cu borfet de lux și cluburi de noapte. Aici mirosul de pește nu poate fi acoperit cu parfumuri scumpe. În Deltă chiar îți trebuie pește. Pe bune. El este alibiul turismului în Deltă, oricum l-ai privi, prin prisma mațului gros, drept în saramură, ori prin tulbureala valurilor de adrenalină iscate de somnul monstruos care îți rupe firul, îți face praf lanseta și îți omoară speranța fugind în tenebrele Dunării. Avem așadar în Deltă mii de locuri de muncă în turism, investiții de milioane de euro, un potențial care a
