Era o modă să fii munţar sau munţoman, aşa cum, într-o vreme, dădea bine să fii karatist. Acum, nu cred că mai este, pentru că n-am mai văzut grupuri mari de tineri în Gara de Nord, cu rucsacuri cît o casă în spate, de care să atîrne cortul, izoprenul, chitara şi ceaunul de mămăligă. Nu i-am mai văzut nici prin trenuri, făcînd cheta ca să dea bani la naş, la întoarcerea acasă, întinzînd coltuce de pîine în ultima conservă de pateu şi legînd uşile vagonului cu cordelină, ca să nu urce pantofarii. N-am mai auzit nici „Imnul Bucegilor“, nici refrenul de la „M-a ţinut mama acasă“, urlat din toţi rărunchii – „Nu mai pot să mai suport,/ la munte vreau să mă întorc!“ Probabil că munţarul (sau munţomanul) e acum o specie pe cale de dispariţie şi-mi pare rău, pentru că sufletul său era greu de înţeles şi delicat ca o floare-de-colţ. Pe unde or fi băieţii aceia sensibili, cu părul lung şi gene întoarse, ca de fată, care cîntau atît de frumos la chitară şi se îmbătau ca porcii cînd ajungeau la cabană? Pe unde or fi acele fete zdravene, stoice şi multifuncţionale, care suspinau cînd ascultau „Delirul“ („Şi rîd şi plîng şi te strig delirînd!“) şi îi cărau pe băieţii cei sensibili şi beţi, în spate, pînă la cort? Pe unde or fi Şarpe, Micuţul, Piticu’, Sconcsu’, Microb? Aş suferi dacă aş afla că acum merg în concediu în Antalya la all inclusive, că gîfîie cînd urcă cinci trepte, de la prea multe ţigări Carpaţi fumate atunci, pe munte, că ascultă manele.
DE ACELASI AUTOR La Urgenţe Ajutor de florăreasă Bilete de papagal Fotograful amator Orice grup de munţomani care se respectă avea un „fluieraş“ şi o „măturică“. Fluieraşul deschidea drumul şi „monomul“ (un şir indian care intra „pe traseu“ şi se căţăra pe munţii patriei) fluiera din fluier la restrişte, şi nu numai. Măturica închidea monomul şi-i „mătura“ pe cei leneşi de pe cărare, îi forţa să nu rămînă în urmă. La noi,