-AA+A

Dacă sunt văzute două ţaţe strigându-şi, „de dulce”, pe seama amantului care a părăsit-o pe una şi s-a mutat la alta, nu ai ce să spui decât: „Sunt nişte ţaţe!” Nu le poţi cere manifestări elegante nici limbaj elevat în modul în care-şi vor vărsa fierea, vor da din mâini şi alte cele. Când doi prieteni beţivi încep să se înjure obişnuit pentru ei, întrecându-se în bălăcăreli, în trecere pe lângă terasa în cauză sau birtul ce numai elegant nu poate fi cu erupţia de vorbe din subsolul limbajului, treci şi încerci să te gândeşti la altceva. Dar când la nivelul conducerii statului românesc, cuvintele de ordine sunt: mincinos, corupt, plagiator, om slab, cartofor, beţiv, senil, hoţ, lucrurile nu ar trebui privite atât de îngăduitor cum în cazul ţaţelor şi declasaţilor.

Să fim bine înţeleşi: dacă „grandelui” om politic îi place să folosească limbajul care acoperă starea de nervi şi ură, generată de deranjamente, în manifestările hrăpăreţe de a acumula bunuri, cu orice mijloace şi preţuri, poate să o facă în budoar, în garaj sau fumând singur în balcon. Dar când toate porcăriile sunt spuse în public, pe televizor, ca să audă întreaga naţiune, şi conaţionalii şi să spună în cor: „Brava! Ăsta, da bărbat! I-a dat în dinţi!... „E în afară de îndoială că, schimbul de bălăcăreli din fruntea statului ţine de relaţia tipică dintre profilul „cetăţenesc” numit neam prost, şi asemenea inşi nu ar avea ce căuta la acel nivel al stratificării politico-sociale a naţiei care nu este o îngrămădire de vulgaritate.

Argumentul acestora zace în decibeli, şi în relaţie cu străinii, vorbind despre interesele statului nu vor putea face prea mari probe de structuri logice convingătoare cu care nu sunt obişnuiţi, curent. Dacă „emitentul” îl are în faţă doar pe adversar şi vrea să-l desfiinţeze din vorbe, găsim că mai şi suferă cu capul. Nu numai ţara românească îl vede bălăc