Germanii, autorii unora dintre realizările majore ale Europei, dar şi ai rătăcirilor ei cele mai crunte, n-au uitat cele două conflagraţii pe care le-au declanşat chiar ei. Nu li s-a şters din memorie nici măcar aceea iscată de orgoliul kaiserului, în urma atentatului din Sarajevo, cînd, în nemăsurata lui ambiţie, riscase confruntarea cu Rusia şi cu Franţa, incendiind ţara, continentul, lumea. Împuşcarea prinţului moştenitor al Austriei avea să se soldeze cu moartea a 40 de milioane de oameni, cu dispariţia unor imperii, cu instalarea bolşevismului în Rusia, dar şi cu apariţia legendelor care au dus la prăbuşirea democraţiei de la Weimar şi la edificarea celui de-al treilea Reich. Hitler, Holocaustul şi Războiul sînt, de altfel, atît de adînc întipărite în memoria Republicii Federale, încît nu trece zi fără ca undeva, în vreun oraş, să nu se amintească de cea mai sumbră pagină a istoriei continentale.

A vorbi serios, azi, despre Germania şi liderii ei înseamnă, prin urmare, înainte de orice, a ţine seama de ceea ce nemţii nu pot uita nici dacă ar vrea. Dar şi a ţine cont de ceea ce s-a creat din determinantele istorice ale Germaniei. Angela Merkel este, în măsură mai mare decît s-ar putea crede, produsul lor. A pune, aşadar, în legătură cu ea, întrebări anistorice înseamnă a rata aspecte esenţiale ale personalităţii ei. Nici măcar întrebări banale despre cancelar n-ar trebui să facă abstracţie de ceea ce – spre a-l parafraza pe poet – se află în „Uvedenrode“, „peste mode şi timp, în Olimp“.

DE ACELASI AUTOR România și eșecul Europei Europa în corzi Curat murdar Crucifixele bavareze şi tradiţia lui John Locke Credem adesea că doar „cultura uneşte, în timp ce politicul dezbină“, cum citeam nu de mult în presa românească. Ne mai închipuim că în „mediocraţiile“ contemporane, în care domnesc mai puţin guvernele şi democraţia, cît o mass-media gregară, laol