S-au împlinit 30 de ani de la apariţia Jurnalului de la Păltiniş. În amintirea vie şi tonică a episodului, reproduc mai jos un text mai vechi, fericit şi recunoscător că am avut parte de o asemenea experienţă.

De cîte ori ninge, îmi aduc aminte de Păltiniş. De Păltinişul pe care l-am trăit în anii ’70-’80, împreună cu o mînă de prieteni. Făceam rost, la răstimpuri, de cîteva zile libere şi de ceva bani, ca să ne putem permite scurte episoade de refugiu în preajma domnului Noica. Ne aştepta cu o bună-dispoziţie paternă, ne făcea un program riguros de plimbare, lectură şi conversaţie („trismeron“ – dacă erau trei zile, „hexameron“ – dacă erau şase), ne invita să ne povestim proiectele şi ne citea fragmente din „producţia“ sa de ultimă oră. Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fiebinte, în care ne învăţase să adăugăm două-trei picături de ţuică şi uitam de griurile acre ale „actualităţii“ de-atunci. Ne întorceam acasă plini de încredere în noi, în soartă şi în idei. Ni se părea, pentru un timp, că totul e posibil, că vom reuşi să fim noi înşine, în ciuda conjuncturilor cu miros de sulf. Dl Noica ne dădea aer, curaj şi ritm. Era singura noastră sursă de energie şi de cuminţenie cărturărească. Plecam întotdeauna de la Păltiniş uimiţi că un asemenea personaj există, că am avut şansa de a-l întîlni şi că se poate trăi la nivel suprem într-o scandaloasă indigenţă materială: ne exasperau cele 11 grade din camera lui (pe timp de iarnă), culoarea roşu-violacee a mîinilor lui semiîngheţate, chiuveta fără scurgere în care se spăla (de fapt, o improvizaţie de căzănele şi lighenaşe) şi frigul pătrunzător din baia de la parterul cabanei, pe care, din spirit de economie, nu ne lăsa să-l îmblînzim nici cu un încălzitor electric de ocazie. Nu ne venea să credem că un om ca el, obnubilat de cărţi şi de speranţă, a trebuit să ispăşească zece ani de domicili