● Adèle: Capitolele 1 şi 2 / La vie d’ Adèle (Franţa, 2013), de Abdellatif Kechiche.

În Adèle: Capitolele 1 şi 2, mărirea şi decăderea unei prime iubiri sînt tratate la scară epopeică: aproape trei ore. Adèle (Adèle Exarchopoulos) e încă la liceu cînd o cunoaşte pe Emma (Léa Seydoux), studentă la Arte Frumoase, de care e atrasă cu o forţă fără precedent în relaţiile ei cu băieţi. Încep o relaţie toridă şi mai tîrziu se mută împreună. Opunîndu-se principiului hollywoodian al eficientizării prin eliminare (streamlining), nararea aderă la idealul realist al atotinclusivismului descriptiv, al documentării acestor vieţi ficţionale în cît mai mult detaliu: o scenă de sex durează peste cinci minute, dar la fel de mult durează şi o scenă cu Adèle în sala de clasă – între timp devine educatoare de grădiniţă, apoi învăţătoare. (Pe de altă parte, luni şi ani întregi tind să dispară în elipse nemarcate explicit.) Muză de cursă lungă (dar şi bucătăreasă) a Emmei (care devine o artistă tot mai cunoscută), Adèle e tot în curs de definire a propriei identităţi; nu doar din cauza diferenţei de vîrstă, ci poate şi din cauza diferenţei de clasă socială dintre ele, ea nu se integrează niciodată în lumea artistică a Emmei. Şi toate astea, plus inevitabila rutină-rugină a convieţuirii, sfîrşesc prin a le rupe una de alta şi prin a le arunca pe amîndouă înapoi în braţele unor mai vechi – sau mai „naturale“, sau doar mai comode – loialităţi de grup.

DE ACELASI AUTOR Cerul de deasupra săracilor Nopţi de neon şi depravare În căutarea elevaţiei şi în răspăr cu ea Cosmosuri din noi şi de peste noi Stilistic, filmul poate fi descris în termenii folosiţi de André Bazin în legătură cu Patimile Ioanei d’Arc al lui Dreyer: „un documentar de chipuri umane“. Secvenţă după secvenţă, acestea tind să umple total cadrele bîţîite (filmate din mînă) ale regizorului Abdellatif Kechiche; alt