La anunţul de intrare în grevă al sindicatelor din sănătate, ministrul Nicolăescu a dat un răspuns dur, spunînd că acţiunea e „hazardată” şi „iresponsabilă” şi că „ameninţă siguranţa sistemului sanitar”. Să rezistăm tentaţiei de a-i spune şi noi că el şi „clasa politică” sînt iresponsabili şi ne ameninţă siguranţa şi existenţa, deşi nu ar fi neapărat eronat. Dar lucrurile sînt mai complexe.

Ceea ce spune Nicolăescu este, desigur, greşit şi ipocrit. Cînd dă de înţeles că angajaţii din sănătate au un fel de responsabiltiate ultimă faţă de pacienţi, el se face că nu înţelege că toată activitatea lor depinde de decizia politică şi că prima reponsabilitate faţă de pacient e la nivelul ăsta politic.

Apoi, cînd le reproşează celor din sănătate că nu mai aşteaptă şi ei puţin reforma, poziţia ministrului e foarte rău prevestitoare. Mai întîi spune că „pachetele de reformă” ar elibera resurse pentru creşterea salariilor, apoi coteşte şi spune că ar fi în primul rînd mai mulţi bani pentru pacient. Pe scurt, probabil că ideea e de a da doar fărîmiţe la creşterile salariale, pentru o dezamorsare cronică a nemulţumirii, şi de a muta costurile pe pacient, pentru că ce altceva poate însemna reformă la acest guvern (ca şi la cele trecute şi, aproape sigur, şi la următoarele). Adică o şi mai mare debarasare de responsabiltiate a statului.

Apoi vine clasicul refren: nu sînt bani, sîntem săraci. Un refren care de multe ori e aruncat cu un fel de superioritate complice, ceva de genul: hai domne, nu înţelegi pragmatismul, realismul puterii, dramatismul de a trebui să iei decizii neplăcute? Politicienii români speculează mult, din păcate, acest caracter ezoteric al puterii, care se pare că implică sistematic decizii dureroase pentru popor. Cer cu tupeu un cec în alb, tocmai, în mare parte, pe baza faptului că modalitatea unei mari părţi a societăţii de a se raporta la p