E 7 dimineața, sînt mahmur și nedormit pe peronul gării din Oradea. După ce mă enervez că aici taxiul e mai scump pe aparat decît ăla pe jecmăneală din București, ajung la hotel, unde dorm înjurînd tramvaie. Niște vise ciudate, e mai greu de explicat. Sînt în turneu cu Teo, facem stand-up comedy, lumea rîde, toate bune. O să fie o săptămînă lungă și ciudată, lucru care ni se confirmă a doua zi, cînd primim cel mai nepotrivit cadou de pînă acum: vreo nouă litri de soluție industrială de curățat pentru baie și bucătărie, pe și care scrie “soluție de curățat foarte agresivă”. E de negăsit în comerț, am primit-o importată direct din Ungaria. Genul de substanță care ar trebui să fie transportată în cisterne cu beculețe de avertizare pe ele, nu în sticle de plastic, turtite undeva prin portbagaj. Dar o primim bucuroși și ne vedem de treabă.
E fain să faci stand-up pentru că, din cînd în cînd, ai parte de un băiat mai tare în gură, care se crede cel mai amuzant la el în gașcă la beție și simte că-i de datoria lui să se afirme. De obicei, experiența te cam învață să te descurci cu aproape orice ar zice, încît, pînă la sfîrșitul conversației, el pică de fraier și tu ieși ca un geniu al comediei. De obicei. Nu și la Timișoara.
La doi metri în fața mea, fix la prima masă, e un băiat cu meclă de programator tîmplar, deprimat probabil că a ratat atacul din seara asta la World of Warcraft. Deși e posac în ultimul hal, mai izbucnește într-un rîs scurt din cînd în cînd, ca un om care sughite în somn, după care revine brusc la privirea de scîrbă existențială. Și ăsta nu-i genul de față care să te binedispună dacă o ai în fața ochilor. Așa că, după vreun sfert de oră, îl întreb ce se întîmplă cu el, că simt că se ia deprimarea pe mine. Îmi răspunde, în același ton de „mă doare la pulă de ce faci tu aici”, c-un zîmbet strîmb în colțul gurii, că e necăjit. Îl întreb la
