Am renunţat să mai scriu cronică literară după vreo zece ani de articole săptămînale şi am început, apoi, rubrica de faţă – „Biograffiti“, care se încheie acum, odată cu plecarea mea de la Dilema veche. Această rubrică ar fi trebuit să se numească altfel: „Cartea sau viaţa“, dar, în final, mi s-a părut nu doar rebarbativ, ci şi puţin absurd. De ce sau una, sau alta, cînd întotdeauna ele sînt atît de amestecate? De ce să le separi, cînd cartea face parte din viaţă, la fel cum viaţa, cu multe ale ei, e „materia primă“ a cărţii? De ce porcăriile, josniciile, mînăriile vieţii trebuie izolate de aerul impersonal şi rarefiat al literaturii adevărate, cea care merită discutată? Pe de altă parte, poate că atunci cînd „judeci“ literatura, lucrurile n-ar trebui să se amestece. Criteriile vieţii (chiar şi cele ale vieţii literare) ar trebui lăsate deoparte. Nu ar trebui să scriem despre prieteni şi cărţile lor, despre colegi şi rudele lor, despre cazuri sociale sau scriitori cu nevoi speciale. Ar trebui să scriem despre literatură şi, cînd scriem, să ne situăm cu orice preţ înăuntrul ei. Numai aşa are un sens, altul decît cel al chenzinei. Care are, fără îndoială, şi ea, sensul ei.

DE ACELASI AUTOR De veghe în lanul de ocară Festivalul festivalurilor Secretele vizibilului Principiul echilibrului Alberto Manguel, unul dintre marii cititori ai vremurilor noastre, autorul unei minunate istorii a lecturii, povesteşte în Biblioteca nopţii o întîmplare curat nabokoviană. Nu e una dintre acele surprize ficţionale care deturnează aşteptările cititorului, ci o întîmplare reală, povestită de sora lui Nabokov într-o scrisoare reluată apoi în Nostalgia, o istorie care cu greu s-ar mai putea petrece în vremurile noastre: „În timpul insurecţiei cehe împotriva naziştilor din mai 1945, pe cînd trupele ruseşti intrau în Praga, bibliotecara Elena Sikorskaia, sora lui Vladimir Nabokov,