Contul curent extern al României s-a echilibrat, ajungând în unele din ultimele luni chiar pe plus. Aceasta înseamnă că, în operaţiunile curente cu străinătatea (schimburi comerciale de mărfuri şi servicii şi diferite transferuri necomerciale), intrările de bani în ţară depăşesc ieşirile. Căci, evident, dacă ieşirile sunt cele care depăşesc întrările avem de-a face cu un deficit.

Totdeauna, însă, semnificaţia din punct de vedere economic a situaţiei concrete trebuie interpretată prin corelaţie cu cea a contului de capital, care evidenţiază balanţa transferurilor financiare pe termen lung. Ieşirile mai mari decât intrările în contul curent înseamnă de fapt că finanţări externe acoperă deficitul, traducându-se într-o îndatorare. Iar în cazul unei ţări îndatorate, trecerea de la un deficit la un excedent în contul curent nu semnifică un fapt neapărat pozitiv, cum ar exista tentaţia să se aprecieze, ci mai degrabă oprirea unor intrări financiare, care nu mai sunt în măsură să compenseze ieşirile, fiind vorba concret de plăţi nete din datoria acumulată care nu pot fi făcute decât prin scăderea nivelului de trai.

Aceasta este din păcate integralmente situaţia României! După deficitele uriaşe şi prelungite din contul curent în anii 2000 – care au fost generate de creditele acordate din bani externi de către băncile străine pentru un consum nefinanţabil intern şi care au dus la o gravă îndatorare externă – oprirea finanţării externe de către aceleaşi bănci începând din 2009 a subţiat treptat nivelul intrărilor financiare. Consumul intern a coborât spre cotele posibilităţilor economice şi, cererea internă scăzând, s-a subţiat presiunea importurilor, principala cauză a deficitului postdecembrist al contului curent. Aceasta, în vreme ce a sporit presiunea plăţii datoriei externe.

În 2013, buba a spart! Deficitul din contul curent, considerat aproape cron