Acum ceva vreme era difuzată, pe una dintre (prea) multele televiziuni locale, o emisiune despre ceramica de Horezu. Mai bine spus, despre pericolul în care aceasta se găseşte – pierderea propriei identităţi, într-o nemaîntîlnită invazie de importuri din China şi Bulgaria. Oricine ar trece prin Horezu, pe drumul naţional mărginit de îngrămădite magazine, cu vase din lut revărsîndu-se prin vitrine şi uşi, pînă într-un simulacru de trotuar, ar înţelege rapid tabloul. Vasul de Horezu ajunge să împartă raftul cu imitaţia ieftină made in China, cu brelocuri din plastic, icoane, ghivece, linguri din lemn şi păpuşi din cîrpă. Totul e de vînzare. Unele mai scumpe, altele mai ieftine...
În emisiunea cu pricina – două tabere.
Pe de-o parte, comerciantul care, după pricepere şi putinţă, vinde orice se cere. A răsărit în acest loc nu mînat de vreun lăuntric resort care să-l lege sensibil de povestea ceramicii de Horezu, ci dintr-un simplu calcul comercial: aici este un „vad“ bun. De cealaltă parte, împărţind aceeaşi stradă a Horezului – meşterul olar, aducînd cu sine tradiţia familiei şi devenit, vrînd-nevrînd, comerciant al propriei munci.
Primul vinde orice. Pentru celălalt, „orice“ sau „oricum“ nu pot sta alături de produsul mîinilor lui. Primul priveşte senin mai departe, aşteptînd următorul potenţial client. Celălalt îşi vede specificitatea ameninţată, parazitată, exploatată… Se simte neîndreptăţit şi agresat... O intervenţie orientată şi hotărîtă a „celor responsabili“ ar fi binevenită, întrucît un lucru este sigur: meşterul, laolaltă cu tehnica arhaic-tradiţională, se dovedesc mult prea fragili în faţa tăvălugului comercial.
Dar, în definitiv, cum poţi lupta împotriva acestei avalanşe de contrafaceri? Interzicînd comercializarea produselor provenite din import? Ce va urma? Acele produse autohtone pe care un oarecare specialist, într-un oarecare m
