Fenomenul este uşor de observat şi în România, mai ales dacă „domnul guvern” se confundă cu „domnul partid”.
Într-unul din admirabilele sale articole politice, marele scriitor peruan Mario Vargas Llosa vorbeşte despre o veche tradiţie care face ca latino-americanii să aştepte totul de la un singur om, o instituţie sau un mit, în faţa cărora ei abdică de la responsabilitatea lor civică. Această funcţie, îndeplinită odinioară de împăraţii barbari, de zeii incaşi, de regii spanioli sau de liderii sângeroşi din secolul al XIX-lea este astăzi privilegiul statului, acel stat pe care unii ţărani îl desemnează cu formula, plină de respect, „domnul stat”.
Fenomenul este uşor de observat şi în România, mai ales dacă „domnul guvern” se confundă cu „domnul partid”. Era, fireşte, cazul regimului comunist, doar că atunci se folosea apelativul „tovarăş”. Nu ducem însă lipsă astăzi de nostalgici ai acestei structuri monolitice a puterii.
A trecut aproape un an de la alegerile parlamentare din decembrie 2012, soldate cu victoria covârşitoare a Uniunii Social Liberale. Ei bine, de atunci încoace auzim, pe diferite tonuri, acelaşi refren: Uniunea nu şi-a putut exercita cu adevărat putea, altcineva a tras sforile justiţiei, a manipulat serviciile secrete etc., etc. E de mirare cum un singur om, în speţă Traian Băsescu, poate sabota politica unei alianţe care controlează marile oraşe, judeţele, parlamentul, guvernul.
Imaginea unei forţe politice care nu este lăsată să se desfăşoare coexistă, în mod curios, cu o alta, de semn contrar. În ultima vreme, discursul premierului Victor Ponta este simptomatic pentru acest mod de a pune în evidenţă atât realizările guvernului-partid cât mai ales izbânzile personale. „EU voi indexa pensiile”, „EU dau înapoi banii profesorilor”, „EU trebuie să plătesc datoriile externe”: cam aşa a vorbit Victor Pont
