Laura

Strada era goală, cum arătase şi cu o zi în urmă, de parcă n-ar fi fost locuită. Ştiam că este, mai ales după privirea plină de respect a şoferului de taxi, când i-am spus unde să ne ducă. Pe o scară de la unu la zece, crescusem în ochii lui până aproape de maximum. Mai mult ca sigur că nu aducea prea des muşterii în cartierul ăsta, aveau şoferii lor. Se aştepta şi la un bacşiş consistent. Sigur l-am dezamăgit, dar nu era să-i spun povestea şi de unde veneam.

George îşi revenise cumva, dar continua să fie palid şi îngăima cu greu vorbele. Trebuia să-l sprijin. Probabil era ameţit.

Una dintre voi două m-a otrăvit, l-am auzit spunând când înaintam pe alee. Sigur n-a fost Elodia. Ai fost tu? a întrebat.

Nu prea ştiam cum să reacţionez.

E atât de stupid, am replicat, că nu meriţi nici să-ţi răspund. Nu ştiam dacă glumeşte, cum are obiceiul, sau chiar îi intrase prostia asta în cap. Ca glumă, era sinistră rău. Ca prostie, trebuia să am grijă.

L-am dus în camera lui, era aranjată aidoma cu a mea, doar culorile erau altele, mai calde, şi pe pereţi atârnau alte picturi. Nu mă pricep să spun cui aparţineau, dacă erau autentice sau nu, dar bănuiesc că Nababul nu-şi atârna mizerii pe pereţi. Eloisa cred că i-ar fi dibuit pe autori, am invidiat-o mereu pentru câtă pictură văzuse la viaţa ei.

Gândul ăsta mi-a stârnit furia. Văzuse pictură la greu, pentru că umblase ca bezmetica prin toate muzeele lumii, şi umblase ca bezmetica pentru că tăticuţul îi făcuse toate chefurile, era destul să pronunţe un nume de oraş şi apărea pe masa ei biletul de avion. Banii de buzunar nu fuseseră vreodată o problemă, nu muncise vreodată pentru ei. Noroc cu carul. Frumoasă, fără griji, plină de bani, nu chiar proastă definitiv, mai dăduse şi peste amărâtul ăsta de George care-o adora. Nu ştiu cum de au unele atâta noroc. Chiar mă apucase furia. O