Pentru cei care nu ştiu, IOR este un parc, iar numele vine de la Întreprinderea Optica Română. Se mai numeşte şi Parcul Titan şi e un parc precum toate parcurile: alei, lac, locuri de joacă, oameni fericiţi, oameni nefericiţi, oameni care aleargă, oameni care împing cărucioare, care fac poze, care pescuiesc sau care se grăbesc să ajungă undeva. Oameni pe bănci.

Când m-am mutat în Bucureşti, acum un an, toată lumea care afla unde stau spunea: „Oaaa, ce mişto, stai lângă IOR, trebuie să mergi acolo“. Au trecut săptămâni bune până am intrat prima dată. Eram cu Olivia, „persoana mea“, ştiţi, omul acela care vă cunoaşte aşa cum sunteţi de fapt. În toamna aia mi s-a părut că am văzut pentru prima dată în viaţă cum arată mormanele de frunze uscate. În felul acela de nedescris în care arată realitatea brută, lucrurile care există cu adevărat şi pe care nu le vezi. Nu le vezi că eşti chior. Că eşti ocupat. Că eşti cu mintea în altă parte. Că nu îţi pasă. Că nu e pentru tine. Aşa arătau frunzele alea. IOR a devenit, atunci, primul meu Bucureşti.

Apoi a venit o dimineaţă de decembrie, cu cer senin şi ape îngheţate, o dimineaţă în care am dat ocol lacului şi mi s-au explicat nişte lucruri ştiinţifico-fantastice. A fost o zi în care nu mi-am mai simţit urechile şi nici picioarele de atâta frig, o zi cu oboseală, pizza şi cafea, în care am chicotit şi am bătut aleile într-o lentoare soră cu mahmureala, soră cu binele.

Printre alte zeci de drumeţii în IOR, au venit zilele calde de vară în care am zăcut singură la umbra copacilor, citind şi trăgând de ore şi de mine, alte dimineţi în care am încercat să dau ocol lacului în fugă şi m-a întrecut un nene care împingea tacticos un cărucior, dar şi după-amieze tâmpite în care traversam parcul grăbită şi sătulă de toţi oamenii fericiţi, cu vieţi, cu copii în braţe, cu câini în zgardă.

Pe un alt