A existat, odată ca niciodată, o Germanie de Est pe care reuşeam să o vizitez, o dată la doi ani, cu părinţii: tîrîş-grăbiş, după ce traversam o Ungarie care reprezenta deja paradisul, faţă de România anilor Ceauşescu, o Cehoslovacie şi ea înfloritoare, şi o Polonie, cert, cu resentimente faţă de vecinul foarte aproapiat, dar tot în clară dezvoltare, apoi intram în Germania de Est. Muzee superbe la Dresda, idem la Leipzig, un Berlin de Est care ni se părea impunător şi occidental. Alexanderplatz şi promenada care se oprea în faţa Porţii Brandenburg erau, practic, ultimele sute de metri de spaţiu permis. Dincolo se întindea, necunoscută, Germania de Vest. Sentimentele erau aceleaşi cu ale eroului principal din romanul cubanezului Roberto Ampuero – Quand nous étions révolutionnaires. Pentru el, Germania de Est reprezenta perfecţiunea, dar cea de Vest era un ideal. Utopia. Echivalent nu doar al libertăţii absolute, ci şi al democraţiei, a bunăstării. Germania, în sine, drept concept, reprezenta încă de pe atunci un simbol al perfecţiunii: nemţii sînt muncitori, organizaţi, corecţi, stricţi, duri, dar drepţi. Să ticăi ca un ceas german – se mai spunea la noi. Iar în liceu, m-am apucat de învăţarea limbii germane nu doar pentru Faust... limba germană a reprezentat pentru mine, ca pentru o generaţie întreagă de umanişti, limba unui anumit timp de gîndire, de reflecţie, opus, dar şi complementar celui francez. Cuvîntul meu preferat a fost şi rămîne Weltanschauung... Ce mai rămîne astăzi din acest mit al Germaniei perfecte? Foarte mult, dar şi foarte puţin, căci înclin să cred că perfecţiunea Germaniei este doar o faţadă întreţinută artificial: în interior, nemţii se confruntă în prezent cu mari probleme societale, legate de imigraţie, de îmbătrînirea populaţiei, de dezvoltarea inegală şi niciodată nivelată a Vestului faţă de Est, iar în exterior, statele membre şi foar