Prin minunea numită Simona Halep şi prin improbabila şi, oricum, inutila calificare a echipei naţionale la CM de fotbal din Brazilia, de anul viitor, poate şi prin frumoasa victorie a rugbiştilor români în meciul cu Tonga, sportul este, în ultimele săptămâni, subiect de prima pagină. La fel şi sportivii. Odinioară, sportul nu se „califica” pe prima pagină a presei scrise, nici ca subiect principal în jurnalele radio sau tv. Asta din pricina „regimului”, care dădea întâietate instantaneelor surprinse din glorioasa înaintare a României pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres şi agendei de lucru a „Genialului Conducător”.

Cu toate astea, rezultatele sportivilor români în marile competiţii internaţionale, atât în sporturile de echipă cât şi în cele individuale, erau „mult mai superioare” celor înregistrate astăzi. România a cucerit, cu dictatura de gât, mult mai multe medalii şi a câştigat mult mai multe titluri. În epocă, aşa cum spuneam, eram în elita mondială la multe sporturi, dar sportul şi sportivii n-aveau loc pe prima pagină.

Acum lucrurile s-au schimbat şi stau fix pe dos: performanţele în sport au devenit doar accidente fericite, dar sportul şi sportivii au voie pe prima pagină.

Nu doar în fotbal am avut o „generaţie de aur” ci în multe alte sporturi. Toate aceste generaţii au fost crescute, şlefuite şi perfecţionate în dictatură. E trist să constaţi că o orânduire socială defectă a înţeles mai bine importanţa performanţei în sport decât democratica orânduire care-i succede. Oricât ne-am da cu fundul de pământ, oricâte multe milioane de euro am investi în imaginea „Carpathian garden” sau „Land of choice”, avem ca branduri de ţară tot sportivi: Năstase, Nadia, Hagi (în ordinea intrării în legendă). Toţi trei exponenţi şi exponenţiali pentru „generaţiile de aur” ale sportului românesc din „epoca de aur”.

Dintr-un soi de bl