Profesorul Benjamin Friedman de la Harvard este foarte apreciat de studenţi pentru că este un foarte bun pedagog, foarte calm iar când vorbeşte, pare un bunic cumsecade. În primul curs de politică monetară pentru doctoranzii de anul I, a rugat studenţii din clasă să ridice mâna dacă au în portofel o bancnotă de 100 de dolari. Nimeni nu a ridicat mâna cu excepţia unui student abia venit din Rusia, pe nume Ruben.

Fără să vada mâna lui Ruben, profesorul a continuat spunând că numai traficanţii de droguri folosesc bancnote de 100 de dolari şi cash-ul în cantităţi mari. Clasa a strigat: „Şi Ruben, şi Ruben!” Profesorul a zâmbit binevoitor şi a replicat că şi persoanele din ţările în tranziţie folosesc tranzacţiile în numerar preponderent pentru că nu au un sistem financiar bine dezvoltat. Profesorul avea dreptate.

În România, de la cumpărarea unei maşini până la cumpărarea unei locuinţe sau teren, se plăteşte cash. Suntem bombardaţi cu poveşti precum cele în care un mare finanţator al unei echipe de fotbal voia să trimită o valiză cu bani la Timişoara pentru a achita transferurile a doi jucători. Într-o altă ştire, un om de afaceri român a participat la o licitaţie de privatizare a unei companii de stat şi a adus şapte saci cu bani la poarta Ministerului Economiei pentru a plăti salariile angajaţilor companiei câştigate la licitaţie.

Pe lângă hazul poveştilor de mai sus, astfel de tranzacţii mari în numerar pot determina o mai mică vizibilitate a tranzacţiilor, o mai mare evaziune şi mai puţini bani la buget. Poate determina înşelătorii şi nu ajută la dezvoltarea sistemului financiar. O măsură de limitare a tranzacţiilor cash ar fi binevenită şi ar remedia toate problemele de mai sus.

Alte ţări au adoptat această măsură cu mult succes. În ultimii ani, Italia a introdus o limită la plăţile cash de 1000 de euro şi obligaţia de a se prezenta numărul d