Un număr de tineri autori expun, graţie Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi”, aflat cumva sub oblăduirea Ministerului Afacerilor Externe, la Sala Brâncuşi a Parlamentului României*.

Evident că trebuie să apreciem în primul rând efortul organizatorilor, investiţia de timp şi de competenţă în această acţiune, după cum la fel de evident este că nu ne putem apleca/arunca asupra manifestării cu acelaşi arsenal critic şi aceleaşi exigenţe estetice cu care am vizita, de pildă, o expoziţie naţională de gen, care întotdeauna se „reazemă” pe aportul numelor consacrate. Vom căuta, aşadar, a răspunde bunei credinţe a organizatorilor cu îngăduinţa unor judecăţi mai relaxate, dat fiind că artiştii aleşi se află în căutarea unei viziuni proprii – chiar dacă tinerii expozanţi ar trebui să fie conştienţi de faptul că îndrăznind să „iasă la rampă”, scuza ratărilor/accidentelor nefericite („am lucrat în grabă” / ”nu mai aveam lucrări terminate în atelier” ş.a.) nu se cade a le mai sluji drept paravan. La urma urmei, nu toţi artiştii români au şansa unei expoziţii la Sala Brâncuşi, în acest spaţiu expoziţional nu tocmai de cea mai bună calitate, însă dăruit cu avantajul „vadului” – din numeroasele persoane „grele” care trec pragurile onor instituţiei, e de sperat ca măcar 1% să aibă o minimă educaţie estetică spre a opta pentru tablouri în dauna mileurilor.

Dincolo de gheşeft

După cum aceiaşi ar trebui să fie conştienţi de faptul că o eventuală reuşită comercială (expoziţia are caracter de târg artistic, iar vandabilitatea este un criteriu de valorizare a creaţiei artistice, din fericire nu singurul), să zicem achiziţionarea de către cutare potentat a una-două lucrări nu înseamnă, ca fapt separat considerat, o consacrare. Ci, până la o multiplă confirmare, un accident fericit, pentru că, după cum se ştie, ca multe alte lucruri rrromâneşti post-1989, o piaţă de artă coe