Am 27 de ani. Am descoperit ce înseamnă fotbalul când eram mică şi mergeam la stadion cu tata şi cu fratele meu. Îmi plăcea pe „Oblemenco“. Şi când câştigam, şi când pierdeam. La vremea aceea, nu ştiu cât înţelegeam eu din ce făceau acei oameni îmbrăcaţi în „uniforme“ (termenul „echipament“ cred că mi-era străin în copilărie). Dar înţelegeam destul de mult din ce vedeam şi auzeam în tribune, în jurul meu. Şi am învăţat despre ce înseamnă fotbalul acolo, în tribune. Iar acolo, fotbalul însemna entuziasm.
Am crescut cu poveştile despre epoca de aur a Ştiinţei, despre şutul legendar al lui Oblemenco, despre fanii care se „cocoţau“ până şi pe tabelă.
Pentru mine, ca fată, fotbalul a însemnat mereu entuziasm. Nu finanţatori, scheme de joc sau valize. Prima dată când am chiulit de la şcoală a fost ca să merg pe „Oblemenco“. Jucam cu Rapidul. Am pierdut, dar ce conta? Chiar şi aşa, oamenii şi-au aplaudat echipa la final, pentru că jucase frumos. Şi asta era cel mai important.
Am prieteni care ţin cu CS Universitatea. Motivul tuturor e acelaşi: îl urăsc pe Mititelu. Discuţiile noastre despre FC şi CS Universitatea sunt exact la fel ca acelea despre Ceauşescu sau religie. Fiecare îşi spune părerea, înşiră tot soiul de argumente şi pleacă acasă exact cu aceeaşi convingere. Discuţiile se reiau mereu, concluziile sunt aceleaşi.
Nu înţeleg nici acum de ce echipa trebuie să fie iubită în funcţie de finanţator. Nu mi-a plăcut niciodată Neţoiu, nu mi-a plăcut niciodată Mititelu. Dar mereu am ţinut cu Ştiinţa. Pentru că Ştiinţa e echipa alături de care am crescut.
Afecţiunea pentru Ştiinţa nu a însemnat niciodată pentru mine exclusivism. Am ţinut, la un moment dat, şi cu Extensiv, căci mi se părea normal să fiu alături de sportivii craioveni. Aş fi putut susţine, fără îndoială, şi o echipă a municipalităţii. Însă nu susţin CS. De ce? Pentru că nu mi-
