Mărturisesc că îmi este destul de dificil să înţeleg de ce a fost montată pe scena Teatrului “Regina Maria” din Oradea binecunoscuta piesă Opt femei a încă şi mai cunoscutului Robert Thomas, dramaturg ce a înregistrat gloria maximă în anii ‘70 ai secolului trecut.

De ce nu pricep, eu cel puţin, raţiunile acestei opţiuni repertoriale? Mai întâi, fiindcă, de obicei, Opt femei e privită drept cea mai la îndemână soluţie pentru a le da de lucru actriţelor mai puţin distribuite. Or, cu una sau două excepţii, interpretele din spectacolul semnat regizoral de Radu Nichifor nu au motive a se plânge că ar fi neglijate, ignorate, că nu ar fi solicitate, că nu li s-ar oferi de lucru, că şi-ar fi pierdut rostul artistic şi altele asemenea. Că nu au întotdeauna, că nu au toate roluri principale - asta e altă poveste.

În al doilea rând, deoarece scrierea în sine, odinioară în mare vogă, în intimitatea căreia se pot identifica, fără prea mari eforturi, elemente specifice reţetei de roman poliţist brevetată de Agatha Christie (spaţiul “cu uşile închise”, devenit, în cazul de faţă, atât cuib de viespi cât şi colivie a nebunelor, posibilitatea ca oricare dintre personajele aflate acolo să fie criminalul căci există în biografia lui un detaliu secret şi compromiţător ce îl leagă de victimă, jocul de-a anchetatorul, etc, etc) şi despre al cărei final se zice că i-ar fi fost sugerat lui Robert Thomas de Jean Anouilh, mi se pare uşor vetustă. Unde mai pui că textul nu îngăduie exerciţiile de inventivitate regizorală stimulate de Casa Bernardei Alba, o altă partitură la care se recurge precumpănitor atunci când actriţele reclamă respectarea dreptului lor la muncă şi la afirmare.

Alfred Hitchcock plănuia să ecranizeze Opt femei, dar moartea l-a împiedicat să îşi înfăptuiască proiectul. Când în anul 2002, regizorul François Ozon s-a hotărăt să facă un film după piesa