Pentru că nu mi-aş permite niciodată să-i adresez distinsului preşedinte al PNL “o scrisoare ca şi pierdută” care să înceapă cu “Domnule Crin Antonescu, băi, fariseule!” (nu pentru că m-ar intimida funcţia pe care o deţine, ci pentru faptul că, îndeobşte, nu mă atrage ideea de a scrie scrisori unuia care ştiu că nu le citeşte), am să mă adresez dumneavoastră, cititorilor noştri cel puţin la fel de deştepţi şi, cu siguranţă, mai puţin făţarnici decât distinsul domn. Şi am să vă povestesc nişte întâmplări adevărate, pe care le-am trăit de-a lungul anilor, poveşti în care apar personaje care deţin acum funcţii extrem de importante în statul român.
Prima întâmplare care-mi vine în minte îl are ca protagonist pe Traian Băsescu. Era în iarna anului 2004. Băsescu, pe atunci candidat la preşedinţie susţinut de Alianţa DA, a venit la Ploieşti, să dea bine la poporul prahovean. A poposit în sediul PNL Prahova, a stat de vorbă cu presa, şi-a transmis mesajele, a răspuns la o mie de întrebări, de parcă avea tot timpul din lume. La final, ca să ne convingă parcă de disponibilitatea lui, a stat în sediul PNL, în care se adunaseră zeci de oameni, şi a dat mâna cu fiecare, a vorbit cu fiecare, de parcă era prieten cu ei de o viaţă. Traian Băsescu ştia, pe vremea aceea, că dincolo de prestaţia lui ca primar al Bucureştilor (îndoielnică, după părerea multora), dincolo de lacrimile izbucnite în public şi de “dragă Stolo”, presa era cea care-l făcuse prezidenţiabilul cu şanse extrem de mari, care a şi devenit preşedinte. La scurt timp de la preluarea mandatului, am văzut cu toţii, uneori în direct, cum se poate transforma un om. Sunt celebre ieşirile pline de grobianism ale lui Băsescu în raport cu presa. Şi nu are rost să le amintesc, le ştiţi dumneavoastră, sunt sigură. Din păcate, acest dispreţ nu s-a limitat doar la presă, ci s-a dovedit a fi unul generalizat.
Nouă an