”Adevărul” a publicat, zilele trecute, un material amplu, susţinut de mai multe fotografii, pentru a demonstra starea jalnică în care se găsesc numeroase clădiri de patrimoniu: Moara lui Assan, Casa Miclescu, Conacul Măneşti, Castelul de la Coplean, Biserica fortificată de la Dobârca etc. etc Zeci, sute, dacă nu mii de clădiri sau de alte feluri de obiective cu valoare cultural-istorică – biserici din secolul al XVI-lea, case din secolul al XVII-lea! - se află în stare avansată de degradare. Altele, multe, foarte multe au dispărut deja sau sunt în pericol de a dispărea, de-a li se pierde până şi amintirea. Fondurile bugetare pentru refacerea patrimoniului sunt, de la an la an, tot mai mici. Ai nevoie de un veac ca să văruieşti un perete. Grija comunităţilor locale faţă de propriile valori lipseşte adesea cu desăvârşire. Interesul faţă de trecut şi faţă de valori este înlocuit cu cel al potentaţilor faţă de propriile business-uri. În realizarea lor, ei se împiedică de câte o turlă sau coloană grecească, pe care le fac nevăzute cât ai clipi din ochi. Această stare de lucruri este o caracteristică a ultimilor 24 ani de ani, dar ea nu a fost mult mai bună nici în trecut. Sistematizările urbane ale ”epocii de aur” au reprezentat, după cum se ştie, o politică de stat, dar dacă, de pildă, Bucureştiul este un oraş în care clădirile mai vechi de secolul al XIX-lea sunt destul de rare este şi pentru că grija faţă de patrimoniu nu e, la noi, decât o descoperire recentă. Pe vremuri, boierii dărâmau nobilele case vechi pentru a face vile după moda Parisului. Când moda trecea, construiau altele, după moda cea nouă, oricare ar fi fost ea. În felul acesta, patrimoniul s-a transformat într-o realitate tranzitorie, precum trecerea noastră pe acest pământ. Paradoxul este că ne aflăm într-o ţară în care toată lumea se bate cu pumnul în piept, invocând valorile naţionale, neamul bun, o