Ideea de destin reprezintă, dintotdeauna, o obsesie pentru fiecare creator. E de-ajuns să cercetezi biografiile artiştilor de-acum şi din veac, să pătrunzi în lumea paralelă a jurnalelor intime, a textelor memorialistice prin care unii din trăitorii de-atunci, chiar dacă obscuri, au oglindit, într-un mod schimonosit sau exaltat, zbaterile, revoltele sau eşecurile personalităţilor accentuate care-şi construiau opera în epocă, amalgamându-şi-o cu propria viaţă.

M-a interesat întotdeauna universul tainic din umbra capodoperei, am încercat să descopăr motivaţiile subtile, naşterea epicului, zămislirea personajelor, începutul, acea frază miraculoasă cu care debutează marile romane şi care te duce, ca firul Parcelor, până la finalul misterios sau apoteotic. Ca un semn al fecundităţii, al puterii de a rămâne viu, la fel de important precum asumarea suferinţei.

Dar nu numai artiştii, marii artişti sunt supuşi implacabilei forţe a destinului. Oameni aparte, care nu lasă în urma lor o operă, dar care îşi fac una din propria viaţă, pătrund în lumea celor pentru care Dumnezeu are un plan.

Saltul de la soarta pe care o posedă orice fiinţă omenească la destinul hărăzit celor aleşi ţine de biografie şi de asumarea ei. Viaţa personalităţilor accentuate care înaintează pe propria cale, adesea împotriva cutumelor unei societăţi tot mai convenţionale, este presărată de accidente biografice, de renunţări de neconceput, de forme extreme ale existenţei.

Dar nu orice biografie accidentată conduce la destin. Numai asumarea situaţiilor-limită, numai deducerea ulterioară a legilor obiective sau psihologice ale realităţii frustrante, numai forţa de a rămâne, de-a pururi, în aerul subţire al acelui teritoriu incert sau veşnic ameninţător pot forja o fiinţă omenească.

Răsplata? Bucuria de a trăi într-un univers structurat, o anumită înţelepciune cu soluţii paradoxal