Goncourt este premiul care vinde cel mai bine cărţile străine traduse în România. Dar, fără el, cu cîteva excepţii – Houellebecq, Bruckner –, cititorii şi editorii români nu se arată prea interesaţi de scriitorii francezi. De altfel, nici celelalte literaturi nu stau mai bine. Cu sau fără premii, anglo-saxonii domină, cu 70-80%, piaţa europeană a traducerilor; de ce ar fi România altfel?

La Tîrgul de Carte de la Frankfurt, editorii negociază cărţile luînd în considerare valoarea lor de piaţă, conştienţi fiind totuşi că o carte cu mare tiraj într-o ţară nu are, automat, succes în alta. Tradiţia literară şi imaginea ţării respective se vînd şi ele, la pachet, cu cartea; un adevăr pe care autorii români îl află pe pielea lor. Premiile aduc bani editorilor şi autorilor, dar nu modifică valorile. După un timp relativ scurt, greutatea cărţii este cea de dinainte de premiere: seamănă cu jucăria nordică în formă de animal sau floare care, pusă în apa, creşte spectaculos, dar, cum o scoţi de acolo, revine la dimensiunea iniţială. Nobelul n-a reuşit să facă mai atractive cărţile lui Le Clézio în România, aşa cum nici Goncourtul nu l-a canonizat pe Littel.

N-am aflat ce criterii ar diferenţia Goncourtul românesc de cel original. M-am gîndit însă că, odată ales şi tradus, cu sprijin francez, romanul premiat de studenţi are să se confrunte cu cititorul român şi va fi perceput ca un eşantion al literaturii franceze de azi. Construim o imagine globală asupra unui scriitor sau asupra unei literaturi, după lectura fiecărei cărţi. Academia Goncourt cere cărţilor, în primul rînd, „une belle écriture“. Dar bună parte din broderia stilistică foarte rafinată se pierde prin traducere, oricît de bun ar fi traducătorul. Ar fi bine, m-am gîndit, ca romanul ales să nu fie o mostră de rafinat intimism nombrilist, ci să atragă cititorul român prin construcţie epică,