Ca să nu fie vorbe după calificare sau ratarea ei, eu îmi reiterez de pe acum părerea despre domnul Piţi: este limitat, instinctual, vindicativ, nu are treabă cu fotbalul modern. Dar, dincolo de el şi de oamenii selecţionaţi de el, rămâne ideea de echipă naţională. Pe asta nu trebuie s-o întineze cel care se află vremelnic la conducerea naţionalei. N-ar trebui să ne delimităm de echipă, nici înainte, nici după un eventual eşec, să spunem că asta e naţionala lui Piţurcă, nu a noastră. Hai să ne imaginăm că avem o fiică şi că ea se mărita cu un derbedeu. Ce facem, o renegăm? S-ar putea şi asta, dar n-am arăta că avem prea mult suflet. Mai degrabă suferim alături de ea, încercăm să îndreptăm lucrurile, s-o scăpăm de necaz, s-o oblojim când vine cu ochii vineţi în urma vreunei bătăi cu doi-trei la zero... Ne putem trezi, din senin, că ginerică dă o lovitură la cazino sau la păcănele şi atunci sperăm că lucrurile se vor îndrepta, că viaţa grea a fost din cauza sărăciei şi că de-acum totul va fi roz.

Ca să revenim în concret, diseară vom ţine cu România chiar dacă va juca urât, îmbâcsit. Nu va fi o minune dacă vom câştiga, minune ar fi dacă vom câştiga jucând spectaculos, surclasându-ne adversarul. Aici deja am sărit calul, căci treaba asta mai ţine şi de potenţialul jucătorilor, nu numai de selecţioner. Se aude că Tătăruşanu şi-a revenit, Chiricheş la fel, să sperăm că, dacă va juca, noul căpitan nu va avea reţineri la jocul aerian, unul pe care nu îl stăpâneşte oricum la perfecţiune. Şi neapărat Maxim în teren. Că altfel iar îl bagă domnul Piţi la 0-1 şi ne lamentăm că dă călcâie. Hai să îi oferim prilejul să le dea de la început, dacă tot nu poate fără ele. Acest stil de joc poate fi interpretat ca unul „la mişto”, dar jucători de tipul Maxim chiar îşi fac o armă din devierile şi pasele cu călcâiul. Dar fiecare jucător va avea rolul lui, va face parte din pove