S-a stins Patrice Chéreau. La numai 68 de ani. Doborît de o boală necruţătoare. „A închide ochii... e o modalitate ca oricare alta de a trage cortina“, spunea el nu demult, ascunzîndu-şi sub o falsă indiferenţă timiditatea şi suferinţa, în aşteptarea clipei irevocabile. Era deja cunoscut, însă devenise celebru cu un imens scandal, în 1976, semnînd la Bayreuth regia revoluţionară a Tetralogiei wagneriene Der Ring des Nibelungen, dirijată de Pierre Boulez. Fluierături infernale au marcat finalul reprezentaţiilor în acel templu al convenţiilor imuabile în care publicul plonja timp de cîteva ore într-un catharsis somnolent. Revoluţia Patrice Chéreau însemna pur şi simplu metamorfozarea în adevărate fiinţe umane a fantomaticelor figuri mitice wagneriene care populau de un secol scena de la Festspielhaus. Dinamica vieţii spulbera declamaţia lirică statuară, statică. Nimeni nu mai putea moţăi în imperiul sublim în care muzica şi cîntul îi transporta pe cei prezenţi. Scena căpăta o dimensiune antrenantă, dramatică, necunoscută pînă atunci. Cine a colaborat cu Patrice Chéreau evocă obsesia construcţiei, inteligenţa lecturii textului, rigoarea vizuală şi mişcarea legitimă a personajelor, sensibilitatea şi memoria lui muzicală, identificarea totală cu fiecare interpret, în fine, participarea clipă de clipă a întregii lui fiinţe la actul muzical şi scenic.

L-am cunoscut pe Patrice Chéreau la Teatrul alla Scala din Milano, la un alt eveniment excepţional din cariera lui: prima punere în scenă modernă a minunatei opere mozartiene Lucio Silla, pentru care avea să ni se acorde Premiul Europei. Eram în rol de general, în travesti, purtînd costum negru strălucitor, cizme înalte, sabie şi tricorn: Lucio Cinna, prietenul şi confidentul Împăratului din rolul titular. „Ia te uită ce bine se mişcă generalul care urcă din sală în scenă pe scara aceea laterală“, îi spune dir