După o Seară (memorabilă!) Vladimir Beşleagă, de la Librăria din Centru, prilejuită de apariţia ediţiilor definitive ale romanelor Zbor frânt & Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, Cartier, 2013, în care critici importanţi (Aliona Grati, Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu) s-au întrecut în a-l… nici nu elogia, ci ÎNŢELEGE (ceea ce-i infinit mai mult decât un elogiu!) pe distinsul autor basarabean (apropo, originar din Transnistria), simt nevoia să revin asupra unei formule – şi anume, rezistenţa prin cultură – pe care am dezbătut-o în mai multe rânduri. Din pasa maestrului Beşleagă, o voi pune în ecuaţie cu texistenţa, altă marotă a intelighenţiei de pe ambele maluri ale Prutului. Zicea la un moment dat dr. hab. Aliona Gtari (iar după ea, şi Eugen Lungu) că dacă romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon ar fi văzut lumina tiparului la vremea la care a fost redactat (prin 1971), ALTA (cu majuscule!) era faţa literaturii noastre! (Puţină consolare că, rămânând în manuscris până în anii de perestroikă, când apare în variantă de revistă, cu chirilice, la Nistru, iar apoi şi în volum, la Hyperion, în 1992, avem şi noi, iată, literatură de sertar…)

Or, în cuvântul final, romancierul însuşi a recunoscut că nepublicarea Vieţii şi morţii… l-a frânt, literalmente, tot ce a scris ulterior fiind pe o linie descendentă. Dar tot Domnia Sa a ţinut să adauge că, dacă ar fi continuat în aceeaşi cheie – a scriiturii moderne, experimentale chiar, într-un context în care realismul socialist era singura metodă artistică admisă de autorităţile epocii! –, probabil că şi-ar fi ieşit din minţi. Acum, cine-i în drept să-i ceară autorului – oricărui autor, nu mă refer doar la Vladimir BEST-şleagă (cum l-a botezat, inspirat, Luca Piţu) – să-şi pună însăşi existenţa în pericol, fie în confruntare cu sistemul (şi atunci avem de-a face cu rezistenţa prin cultură), fi