Gabriel Liiceanu, "Dragul meu turnător", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 418 p.
De vreo 14 ani, de când s-a permis accesul la dosarele de urmărire ale Securităţii (chiar aşa trunchiate şi cu nume secretizate cum au ajuns ele la CNSAS), s-au publicat multe cărţi scrise de cei supravegheaţi sau de cercetători, fiecare cu revelaţiile ei năucitoare. Şocantele surprize ţineau de deconspirarea colaboratorilor - benevoli sau constrânşi - ai Securităţii, recrutaţi dintre apropiaţii "obiectivului" şi deveniţi "surse" pentru ofiţerii care îi aveau în lucru. Cei care ne-am trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism ştim bine climatul de suspiciune de la locul de muncă, bănuielile care planau asupra unora sau altora dintre colegi că ar fi turnători. Dar să descoperi că şi în cercul restrâns de prieteni şi rude, printre oamenii în care aveai încredere şi la care ţineai au existat delatori e chiar greu de suportat. Indiferent de motivele pentru care o făceau - şantaj, frică, invidie, beneficii profesionale etc. - trădările de acest fel rămân abjecte în principiu, deşi fiecare caz ar trebui judecat nuanţat, în funcţie de gravitatea turnătoriilor şi de consecinţele lor. Vâlva mediatică stârnită de deconspirarea unor informatori din lumea literară, în cărţi precum cea a lui Bujor Nedelcovici, "Un tigru de hârtie", sau a lui Dorin Tudoran, "Eu, fiul lor", ticăloşiile găsite în dosarele ce o priveau pe Monica Lovinescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt - ca să dau doar câteva exemple - au arătat dimensiunile mizeriei morale întreţinute de poliţia politică din bani publici. Desigur, cei turnaţi la Securitate nu pot privi fenomenul sine ira et studio, e omeneşte să se simtă îndureraţi şi indignaţi de lipsa de conştiinţă, de duplicitatea şi cinismul delatorilor crezuţi amici. Scriitorii mai ales, atunci când au în faţă oglinda deformată a vieţii