Unii ar spune, după mitingul de miercuri, că nu le lipseşte nimic. Într-adevăr, potrivit informaţiilor din presă, s-au strâns în Piaţa Unirii din Cluj circa o mie de studenţi (poate ceva mai mulţi).

Aşadar, la un „oraş universitar" de circa o sută de mii de studenţi, au ieşit în stradă pentru a-şi revendica drepturile circa o mie, deci 1%. Am putea zice, în glumă sau în serios, că, din cele 6% din PIB cerute pentru educaţie şi din cele 3% reale, s-ar putea să rămână 1%. Practic, absurd, teoretic, posibil. Măcar 6% din studenţi să fi ieşit şi încă era ceva...

Am convingeri moderat de dreapta, nu visez militanţi la tot pasul şi nu sunt fan al revoluţiei continue, dar ceea ce s-a întâmplat miercuri este un eşec usturător al activismului românesc, într-un moment în care părea că şi-a găsit rost, repere, consistenţă şi rezultate. E uimitor cum a putut să primească această lovitură de graţie tocmai din partea studenţilor, aceşti „revoluţionari de profesie", aflaţi la „vârsta tuturor posibilităţilor", tineri fără obligaţii profesionale, familiale sau de altă natură. Deşi nu-mi convine, mă încumet să găsesc câteva explicaţii acestui fapt grav, în opinia mea, şi care deja tinde să treacă neobservat.

În registru polemic-băşcălios, aş putea spune că nu s-au adunat mai mulţi studenţi pentru că o parte din ei nu s-au dezmeticit după clubbing-ul din noaptea trecută, o parte nu s-au putut rupe din sălile de curs şi de lectură, iar o parte sunt magnetizaţi de laptopuri şi tablete, furaţi de navigaţie şi captivi în reţele. O fi ceva şi din astea, dar nu sunt adevăratele motive. Pot spune însă că puţini dintre cei ieşiţi în stradă şi şi mai puţini dintre cei neieşiţi ştiu ce este PIB-ul. La fel de puţini ştiu cât este PIB-ul României şi, prin urmare, cât înseamnă 6% din el. De asemenea, e prea puţin probabil să se fi ştiu de unde provine acel procent, de ce atât,